de Laura Zmaranda şi Adrian Barna

Pornim spre munții fascinanți ai Buzăului, acolo unde, în inima stâncilor, se ascunde o comoară de vestigii rupestre. Datele istorice arată că munții Buzăului prezintă densitatea cea mai mare de vestigii rupestre. În această regiune au existat 40 de așezări rupestre, cele mai multe fiind grote cu originea în paleolitic, 30 sunt menționate în documente istorice, iar astăzi mai pot fi vizitate doar 20 dintre ele. În unele cazuri este vorba doar despre urme ale vechilor așezări care au cedat sub presiunea timpului și a anotimpurilor. Din toate aceste vestigii rupestre, complexul din satul Aluniș, comuna Colți, s-a conservat cel mai bine. Micuța bisericuță, cu hramul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, este singura așezare rupestră în care încă se mai oficiază slujbe și de aproape 700 de ani legendele se țes cu farmec în jurul ei.

Săpată în rocă la porunca unui înger

În satul Aluniș, de la cel mai bătrân om al locului și până la cel mai mic se vorbește despre legenda celor doi păstori-cititori ai acestei bisericuțe, Simion și Vlad. Se pare că totul a început cu un vis, o revelație avută în timpul somnului de unul dintre ei. Un înger i s-a arătat unuia dintre păstori și i-a spus că trebuie să sape în stâncă până va descoperi icoana Maicii Domnului. Legenda spune că păstorii s-au conformat visului și au început să sape în stânca aflată în culmea Martiriei, o ramificație a muntelui Crucea Spătarului, și așa cum s-a spus în revelația avută au descoperit în rocă icoana Maicii Domnului. Așa stânca a început să ia chipul unei mici bisericuțe al cărei altar se spune că ar fi fost construit chiar pe locul unde a fost găsită icoana. Legenda celor doi păstori a căpătat conotații și mai realistice datorită inscripției din altar unde cei doi ciobani, Simion și Vlad, sunt menționați drept ctitori ai bisericii. Însă când legenda se retrage în penumbră, și istoria construirii acestei bisericuțe se schimbă. Nu se știe cine au fost meșterii care au săpat bisericuța în stâncă, ci doar că este puțin probabil ca aceștia să fi fost păstorii menționați de legendă. În jurul bisericuței rupestre de la Aluniș s-au țesut și altfel de povești. Se spune că în stâncă, alături de icoana Maicii Domnului, păstorii au găsit și două statuete. Legenda nu se poate hotărî însă dacă erau statuetele a doi lei sau a doi câini. Bătrânii satului spun că în poveștile pe care le-au auzit de la străbunii lor, cele două statuete ar fi vegheat intrarea în bisericuță până în secolul al XIX-lea, când călugării greci veniți la Aluniș le-au îngropat la sud de biserică, la 30 de metri pe motiv că erau păgâne.

Elemente din cultul zeiței Cybela

Potrivit ghidului local, Diana Gavrilă, menționarea în legendă a celor două statuete sugerează posibilitatea ca acest lăcaș să fi fost folosit, înainte de a deveni bisericuță creștină de mir, ca loc de închinăciune în fața zeiței traco-frigiene Cybela. Aceasta era considerată de traci protectoarea agriculturii și a animalelor și în mitologie este reprezentată într-un car de aur tras de doi lei impozanți. Preotesele acestui cult, numite sibile, trăiau în munți, în peșteri sau lângă râuri pe care le considerau sacre și erau apreciate personaje cu puteri supranaturale. Acestea puteau prezice viitorul și se spune chiar că preotesele sibile au prevestit întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. Însă nu doar cele două statuete sugerează că Alunișul ar fi fost un centru de cult al zeiței Cybela. În colțul pridvorului din lemn al bisericuței s-a conservat foarte bine un fragment foarte vechi de coloană sub formă de spirală și două bucăți de gresie, cu încrustații florale, provenite din vechiul capitel al bisericii. Deși sunt puține elemente păstrate, este posibil ca decorul floral, inflorescențe și frunze, posibil de crin și de stejar, al acestor componente să fie asociat cu acest cult al zeiței Cybela. Există și date istorice care confirmă faptul că în Evul Mediu zeița Cybela era pictată, între proorocii și filosofii Antichității, pe zidurile exterioare ale bisericilor celebre din nordul Moldovei.

Scaunul lui Dumnezeu și cele șapte trepte din stâncă

Pornind în sus pe culmea dealului la umbra căruia stă biserica rupestră din Aluniș, găsiţi în vârf o platformă rectangulară de stâncă cu diametrul de 7 metri. Aici se află jilțul lui Dumnezeu. De fapt, un trunchi de stâncă cioplită despre care se crede că ar fi reminiscență a unei locuințe cu rol de observator. Într-adevăr, de aici, valea se vede superb și în amănunt. Și aici s-a înfiripat legenda pentru că, potrivit ghidului local, aspectul și poziția platformei aflate la 30 de metri înălțime de la bază și orientată către nord-sud ar fi putut fi folosită drept altar destinat practicilor cultice zamolxiene. În plus, completează ghidul, în stâncile care duc către această platformă au fost sculptate șapte trepte, acum păstrate doar sub forma unor amprente șterse de intemperiile naturii. Dacă este să dăm crezare teoriei potrivit căreia aici s-ar fi aflat un templu zalmoxian, atunci pe urmele celor șapte scobituri săpate în stâncă cu rol de trepte pășeau doar cei considerați mesageri ai zeilor. În filosofiile mistice, cifra șapte are o simbolistică foarte bogată în multe dintre culturile lumii. „Cifra 7 corespunde celor șapte zile ale săptămânii și celor șapte planete. De asemenea, mai corespunde și celor șapte trepte ale desăvârșirii, celor șapte sfere sau trepte cerești, celor șapte petale ale trandafirului, celor șapte capete ale cobrei de la Angkor sau celor șapte capete ale balaurului, veșnicul păzitor al comorilor, erou al basmelor copilăriei noastre, celor șapte ramuri ale copacului cosmic”, spune ghidul local.

Un simbol gravat pe pereții vestigiilor de aici este cel al peștelui. Acesta este primul simbol adoptat de creștini, a fost folosit cu scopul de a se recunoaște între ei și este specific anului 200 d.Hr. În aproape toate așezările rupestre de la Buzău se regăsește și crucea malteză, cu brațe lățite în formă de triunghiuri, ce reprezintă un simbol timpuriu al creștinătății din secolele IV-VI d.Hr.

În poveștile istorisite de bătrânii din comuna Colți este menționată și prezența unui bătrân călugăr care ar fi trăit aici și care de-a lungul vieții ar fi adunat chihlimbar până când chilia sa ar fi devenit neîncăpătoare. Pentru ca legenda să fie completă, nimeni nu știe unde se află chilia acestui monah și astfel tezaurul pe care acesta l-a adunat nu a fost niciodată descoperit

Arhitectura respectă canoanele ortodoxe

Potrivit ghidului local, „arhitectura bisericii rupestre respectă toate cerințele cultice ortodoxe. Astfel a fost săpat în stâncă un altar semicircular prevăzut cu firide coronate cu cruci de tip latin (cruce cu brațe lățite), un naos, de asemenea bolțit, separat de altar prin intermediul a doi pilaștri (stâlpi) și pronaos. Biserica este prevăzută și cu un pridvor din lemn, în trecut cu rol de clopotniță, refăcut în timp, și gândit la 1825”. De-a lungul timpului, biserica este supusă mai multor procese de reparație și lărgire, în urma cărora au fost distruse mai multe inscripții originale. În apropierea bisericuței au fost săpate în stâncă și cinci chilii, însă doar trei dintre ele au rezistat timpului.