de Valentin Țigău
Sunt aproape 200 de ani de când s-au pornit, în Muntele Athos, demersurile pentru fondarea unui schit românesc. Era în anul 1820, în vremea arhipăstoririi Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei. Având hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, întemeierea i-a fost consfințită prin hrisoavele domnești ale domnitorului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei, la 7 iulie 1853, și ale domnitorului Carol I al României, la 19 iunie 1871.
„O farmacie, un scriptoriu, o bancă...”
În cele două veacuri, multe s-au întâmplat aici, iar prezența noastră, ca pelerini și ca jurnaliști români, în câteva rânduri, nu înseamnă decât picături în oceanul timpului. Chiar dacă am ajuns între zidurile schitului românesc athonit și mai încoace, azi voi rememora o întâlnire de acum un deceniu, cu părintele bibliotecar Clement Haralam (azi Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale). Ghidându-ne pașii spre încăperile care adăpostesc biblioteca, părintele Clement vorbește despre anii în care Schitul Prodromu a fost populat cu călugări români, după decenii de rupere a legăturilor și de abandon: „Grinzile sunt făcute din piatră brută umplută cu mortar de pământ și când intra apa pe deasupra nu era deloc bine. Așa că ei au luat-o încet-încet și după câțiva ani au reușit să o facă. Când au venit aici, n-au găsit decât un sac de zahăr, au dormit pe saltele de paie, iar geamurile le-au astupat cu perne. Asta era aici când au venit primii părinți români. Situația a durat o perioadă îndelungată. Să avem în vedere că, din 1925, călugării de aici n-au mai avut legătură cu țara. Pe urmă, au venit și comuniștii, iar legăturile cu țara s-au întrerupt total. Abia după vizita Patriarhului Justinian, în 1963, s-a luat hotărârea ca să se repopuleze Schitul Prodromu. Rămăseseră numai opt călugări bătrâni care nu mai puteau face nici mâncare pentru ei înșiși”.
Alta era însă situația pe la 1880-1900, când în așezământul românesc din Sfântul Munte viețuiau 150 de călugări. „Erau cunoscători de toate meseriile. Aici existau fierărie, brutărie, cizmărie, croitorie, atelier de caligrafiere de manuscrise, farmacie, ceasornicărie... Farmacia avea și laborator. Am găsit o însemnare care spunea că laboratorul de la Schitul Prodromu prepara anumite medicamente pentru spitale din Salonic. Apoi, ca o noutate, în schit a funcționat și o bancă. Acest schit, care a avut o maximă înflorire la sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX, în următoarele zeci de ani a ajuns într-o sărăcie lucie. Lipsa de călugări a făcut ca schitul să fie propus spre vânzare. Aceasta era rânduiala în Sfântul Munte, că o chilie, o casă sau un schit care nu mai are stareț trebuie să fie răscumpărat. Dacă nu, el este pus la vânzare și cine dă o treime din valoarea lui îl cumpără... Ei, și când a venit părintele stareț Petroniu cu patru călugări aici, ce puteau să facă? Să se apuce de scrieri, de traduceri sau de manuscrise? Era nevoie să organizeze puțin locuințele în care trebuiau să viețuiască. În biserică, atunci când ploua, stăteau cu umbrela la strană. Astea erau condițiile. Și de atunci și până acum continuă restaurarea...”
„Au dorit să trăiască într-o viață pustnicească, departe de tumultul lumii”
Curios că, deși primele donații venind dinspre domnitorii români, în Sfântul Munte, sunt documentate în veacul al XIII-lea - când Vladislav I (Vlaicu Vodă, unchiul lui Mircea cel Bătrân) făcea danii Mănăstirii Cutlumuș -, deși multe așezăminte monahale de pe peninsulă au primit bani și odoare, de-a lungul secolelor, călugării români sunt minoritari pe Aghios Oros. „Dar ei s-au găsit aici odată cu donațiile și cu ajutoarele oferite pentru supraviețuire după cucerirea Constantinopolului de otomani. Primul domnitor român care își face cunoscută prezența la Sfântul Munte este Vladislav I, de la care avem cea mai cunoscută și mai veche icoană a Sfântului Athanasie Athonitul și care este așezată în tronul arhieresc din Biserica Marii Lavre (n.r. - principala mănăstire a Athosului). Acest domnitor a ajutat mult Mănăstirea Cutlumuș, al cărei stareț, Hariton, a ajuns Mitropolit al Ungrovlahiei/Țării Românești (1372-1381, imediat după primul mitropolit, Iachint de Vicina) și unde viețuiau mai mulți călugări români”, spune părintele Clement. În ciuda acestei bogate istorii, în ciuda sumelor trimise din țară către Muntele Sfânt și a sutelor de așezăminte monastice românești închinate celor aghiorite, până în veacul al XIX-lea nu am avut niciodată un loc „al nostru” (și în anii 1800, chiar am înălțat un schit și nu o lavră). De ce? „Călugării români nu au venit aici ca să întemeieze mănăstiri. În țară erau destul de multe, încât pe la 1700 Dimitrie Cantemir scria că numai în Moldova erau 200. Erau și călugări foarte mulți. Românii puteau viețui bine în mănăstirile din țară. Venind la Sfântul Munte, ei au dorit să trăiască într-o viață pustnicească, departe de tumultul lumii. Dar monahii nu fug de lume, ci de ceea ce este lumesc. În rugăciunile lor își poartă rudele, dar și pe cei cunoscuți și mai ales pe cei pe care-i știu că se luptă cu diferite necazuri”.
Epifania de pe câmpia Vigla
„Schitul Prodromu își are începutul într-o chilie cu hramul «Sfântul Ioan Botezătorul», în ținutul pustiu Vigla”, începe a ne istorisi părintele Clement despre zorii așezământului românesc din Muntele Athos. Vigla e o câmpie pietroasă, cum vii dinspre Marea Lavră spre mare. Aici, în anul 1337, a avut loc o epifanie. Cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, care locuia într-o colibă pe dealul ce se numește astăzi Palama, a văzut-o pe Maica Domnului așezată pe tron, ca o împărăteasă, înconjurată de îngeri și de sfinți care tămâiau împrejurul ei. Sfântul Grigorie Sinaitul i-ar fi spus ucenicului său că acesta e semnul că în vremurile ce vor veni „voiește Maica Domnului să ridice în acele părți un lăcaș dumnezeiesc spre slava Sfinției Sale”. În arhivele Marii Lavre există o mărturie-document a monahului Patapie Kaskovalivitul, care spune că în secolul al XV-lea exista (pe locul schitului de azi) un așezământ monahal „afierosit Cinstitului Înaintemergător Ioan-Prodromu”, cunoscut și sub numele de chilia Ianakopula. Această chilie avea să devină, în zorii secolului al XIX-lea, Schitul Prodromu. Cărțile despre viețile pustnicilor din Muntele Athos amintesc aici, în „pustia Viglei”, pe Cuviosul Theodor (secolul al XVIII-lea), al cărui mormânt se află în partea de sud a peșterii cu hramul „Nașterea Domnului”, dar și pe un ascet al cărui nume nu se cunoaște, dar despre care se spune că trăia „ca un înger”, într-o chilie mică și fără paraclis, mâncând ce afla în natură și ducându-se doar la schit, atunci când i se sfârșea uleiul din candelă.
„O delegație de 200 de persoane, la sfințire”
Să ne întoarcem însă la istoricul Schitului Prodromu, care a pornit, de fapt, de la o chilie aflată în apropierea Peșterii Sfântului Athanasie și a Marii Lavre. Chilia avea hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” și a aparținut, pe rând, când unor români, când unor greci. „Se știe că pe la 1750 chilia a fost renovată și paraclisul restaurat de călugărul ieromonah Iosif din insula Chios”, ne istorisește monahul Clement. „Pe urmă, a devenit chilie românească sub stăreția ieromonahului Iustin, care a viețuit aici cu trei-patru călugări români. Pe la 1812, el a făcut demersuri pentru ca această chilie să devină schit. După întocmirea formalităților cu Mănăstirea Lavra, la 1821, a izbucnit Eteria, lupta de eliberare a Greciei care a început din România, și din această cauză schitul n-a mai putut deveni ceea ce se dorea. Actele au rămas, însă, la Mănăstirea Neamț, unde au fost descoperite de adevărații ctitori ai schitului, ieromonahii Nifon și Nectarie, care proveneau de la Mănăstirea Horaița. Ei au preluat actele, le-au reînnoit și, la 1853, cu ajutor de la Grigore Ghika, domnitorul Moldovei, au început zidirea bisericii și a corpului de chilii din partea de nord. La 21 mai 1866 (de Sfinții Împărați Constantin și Elena), Guvernul României a trimis o delegație de 200 de persoane la sfințirea acestui schit. A fost de față, ca delegat, Episcopul Isaia Vicol Dioclias, starețul Mănăstirii Golia din Iași.
80 de titluri de carte veche
Tot atunci, în 1866, a fost înființată și biblioteca schitului. Biblioteca are încă de atunci câteva cărți cu însemnarea primului stareț, ieroschimonahul Nifon.
Dăruim bibliotecii Schitului Prodromu o carte. Este, de fapt, albumul unei expoziții de pictură cu lucrări realizate de pictorul Mihail Gavril chiar acolo, în Sfântul Munte. E un dublu prinos adus locului. Între timp, părintele Clement ne arată câteva dintre piesele de mare însemnătate ale bibliotecii. „Biblioteca deține cărți din secolul al XVII-lea aduse de călugări. Printre cele mai vechi, avem Cazania Mitropolitului Varlaam tipărită la Iași la 1643, «Tâlcuirea celor 7 Taine ale Bisericii» - tipărită tot la Iași în timpul Mitropolitului Varlaam, Pravila lui Matei Basarab - 1652, tipărită la Târgoviște, Noul Testament de la Bălgrad - 1648 (Primul Nou Testament integral tipărit în limba română), Biblia de la București - 1688, în timpul lui Constantin Brâncoveanu, lucrare pregătită de Şerban Cantacuzino, Carte sau lumină a Mitropolitului Antim Ivireanul, dar și Evanghelia, Octoihul, Antologhionul - toate tipărite în tipografiile conduse de mitropolit. Ca tipograf, el a tipărit în patru tipogafii - București, Snagov, Târgoviște și Râmnicu Vâlcea. Mai avem două ediții ale lucrării Sfântului Ioan Gură de Aur - Mărgăritarele: prima, de la 1689, și alta, din secolul al XVIII-lea. Celelalte cărți, până la 80 de titluri, sunt din secolul al XVIII-lea”. Îmi amintesc că, la Biblioteca Academiei Române, se află un titlu pe care l-am ținut de multe ori în mână și pe care scrie că a fost dăruit schitului românesc. E vorba despre o carte de bucate apărută în 1865, la București, „Bucătăria română” a lui Christ Ionnin. E din categoria „cărților călătoare” și rămâne să aflu cum a făcut drumul înapoi, din Athos în România.
De la Ierihon către Sion... prin Muntele Athos
Între lucrările de referință ale bibliotecii prodromite, aflu un manuscris al Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Sunt unul dintre norocoșii care au ținut în mână cartea scrisă de el. Manuscrisul e păzit cu strictețe și cu evlavie de fratele-bibliotecar al Schitului Prodromu (Sfântul Ioan Hozevitul însuși fusese, în primii ani de călugărie, bibliotecar la Mănăstirea Neamț). Scrierile sfântului român, prăznuit la 5 august, au fost adunate de părintele Ioanichie Pârâială și au văzut lumina tiparului, în 1999, cu titlul „Din Ierihon către Sion”. Așternută cu cerneală pe hârtia unui caiet studențesc cu foi dictando, partea I cuprinde versuri cu învățături pentru dezbărarea de patimi. Partea a II-a conține proză, scrisori, culegeri din Sfinții Părinți, alcătuiri proprii, traduceri etc. Partea a III-a are Acatistul Sfântului Ioan Iacob, Prohodul Maicii Domnului, iar în Partea a IV-a se află traduceri folositoare de patristică, făcute de schimonahul Ioanichie, colaboratorul cel mai apropiat al Sfântului Ioan Iacob.
„Aici era cel mai bun spital monahal”
După primul stareț al schitului, ieroschimonahul Nifon - care la bătrânețe s-a retras într-o chilie din apropierea peșterii Sfântului Athanasie - a urmat la conducerea schitului ieroschimonahul Daian, un bun administrator, care a construit mai multe clădiri. „Însăși această clădire a bibliotecii a fost construită atunci”, spune părintele Clement. Dar și stăreția unde au fost spitalul și banca, clădirea fierăriei și alte alteliere, tot de pe atunci sunt. „În timpul lui, erau aproape 150 de călugări (n.r. - azi, circa 25 de călugări) care practicau toate meseriile necesare unei asemenea obști. Ceasornicar, croitor, cizmar, tâmplar, sculptor, pictor, caligraf, bancher. Călugării din obște n-aveau voie să aibă bani, dar aveau voie cei care stăteau în pustie, la chilii. Ei puteau să depună aici bani spre păstrare. La Prodromu era cel mai bun spital din Sfântul Munte. Erau circa 30 de paturi, două saloane, laborator unde se făceau medicamente. O însemnare pe care o găsim spune că unele medicamente erau preparate pentru spitalele din Grecia. Deci nu numai că erau mulți, dar erau și bine pregătiți”.
Avva Petroniu şi renaşterea obştii de călugări
Decăderea schitului românesc din Sfântul Munte începe, din păcate, la mai puțin de un secol de la primele demersuri pentru întemeierea lui și la 50 de ani de la momentul sfințirii, în prezența acelei delegații românești de 200 de persoane. Motivele? Primul Război Mondial. Schimbarea calendarului, în 1925. Al Doilea Război Mondial. Instalarea comunismului în România. „Toate au concurat la întreruperea legăturilor cu țara și, nemaivenind călugări, obștea îmbătrânea. În 1963, însă, când s-au celebrat 1.000 de ani de la întemeierea primei mănăstiri în Muntele Athos, de Sfântul Athanasie, la Marea Lavră s-au adunat toți patriarhii Bisericilor ortodoxe autocefale. Așa a participat și Patriarhul României, Justinian, care a cerut permisiunea să viziteze și schitul românesc. Văzând el paragina care stăpânea schitul, a cerut Patriarhului Constantinopolului să trimită eșalonat călugări pentru repopularea schitului. Și așa au început restaurarea și reorganizarea vieții monahale de aici”. Reporterul - deopotrivă cu pelerinul - află că din primele zile de când a ajuns la Prodromu, „părintele stareț Petroniu a făcut cunoscut lumii că aici se trăiește, se slujește și se vorbește românește”, spune părintele Clement. „Când a venit, avea 60 de ani. Era nelipsit (n.r. - așa cum a fost până la stingerea sa) de la biserică, participa și la toate activitățile schitului. Cosea iarba și îngrijea florile (era grădinar), așa că de la el așezământului i s-a mai spus și «schitul florilor»”. Reclădirea vieții monahale românești, la Schitul Prodromu, a coincis cu reactivarea unora dintre chiliile, colibele, sihăstriile din apropiere unde viețuitorii sunt azi, prin tradiție, românii.