de Valentin Ţigău

„Grădina Maicii Domnului”, cum numea România, metaforic, Papa Ioan Paul al II-lea încă de la începutul vizitei sale la București, în 1999, a făcut o primire memorabilă viitorului sfânt de la Vatican, primul papă catolic oaspete al unei țări majoritar ortodoxe.

„Providenţa Divină m-a îndreptat în prima vizită într-o ţară ortodoxă”

O vizită istorică, cum numai o dată la 1.000 de ani se poate repeta - constatau până și cei mai pesimiști observatori și comentatori ai vieții religioase de pretutindeni. Ținut la distanță de ortodocșii ruși (vreo 160 de milioane) Papa - atlet al unificării Bisericilor ortodoxe și catolice de după marea schismă din 1054 - a găsit ușa deschisă spre România latină și ortodoxă. „Este pentru prima dată că Providența Divină mi-a oferit posibilitatea de a face o călătorie apostolică într-o țară predominant ortodoxă”, a spus Papa Ioan Paul al II-lea. Cele trei zile petrecute la București au reprezentat, în primul rând, promisiunea păcii mult așteptate în contextul zbuciumat al războiului din Balcani. Patriarhul Teoctist și Papa Ioan Paul al II-lea au semnat, de altfel, o declarație comună, în care cereau părților angajate în conflictul iugoslav să depună armele. Declarația a îmbunat un pic clerul Bisericilor ortodoxe, reticent, de regulă, în privința relaţiilor doctrinare religioase între catolici și ortodocși.

„Împărtășim aceleași valori, care se regăsesc în Biblie”

„Îmi exprim dorința ca al treilea mileniu să ne găsească, dacă nu uniți, măcar foarte aproape de comuniunea deplină”, spunea Papa zecilor de mii de credincioși veniți în Piața Unirii din București ca să asiste la Sfânta Liturghie alături de Patriarhul Teoctist. „Biserica Ortodoxă Română și cea Catolică împărtășesc aceleași valori care se regăsesc în Biblie și, de aceea, relațiile mutuale între cele două comunități religioase ar trebui eliberate de teamă și de suspiciune”, mai spunea el. Unele subiecte din primăvara lui 1999 au rămas deschise și acum, înaintea vizitei Papei Francisc. Dacă războiul din Balcani s-a încheiat de mult, în schimb, năzuința unirii catolicilor cu ortodocșii, temă de suflet a Papei Ioan Paul al II-lea, n-a evoluat în sensul sugerat de Suveranul Pontif. Ca să cităm un istoric, „ecumenismul pare că s-a răcit puțin” și doar o minune (a Sfântului Ioan Paul al II-lea) ar face ca subiectul să revină pe agenda vizitei Pontifului.

În timpul pontificatului său, Papa Ioan Paul al II-lea a întreprins un uriaş număr de călătorii în diferite țări ale lumii și a pus mare preț pe dialogul ecumenic dintre diversele confesiuni ale religiei creștine cu alte religii. De asemenea, el a fost primul papă care a intrat într-o sinagogă și într-o moschee!

4 pontifi pentru istorie

După Apostolul Petru, fondator al Bisericii, până la Francisc, s-au succedat 266 de papi. Unii au dus la Sfânta Inchiziție (Pius al V-lea), în timp ce alții au predicat justiția socială (Leon al XIII-lea), au denunțat formele de autoritarism (Pius al XI-lea) sau au jucat rolul de apărător al păcii în lume (Ioan al XXIII-lea). Funcția și decizia fiind legate intim de personalitatea papei ales, este important de știut cum convingerile lor au schimbat, uneori, cursul istoriei. Am ales patru papi care au transformat istoria. Patru papi care, în cursul crizelor, mutațiilor și renașterilor Bisericii s-au luptat pentru libertatea instituției, au rezistat statului sau au jucat rolul de arbitru al națiunilor.

Petru - fondatorul

Înainte de a-l întâlni pe Isus, care îl numește Kephas (Petru, în aramaică), Simon nu era decât un pescar pe un lac în nordul Ierusalimului. Sensibil la curentele mesianice care bântuiau iudaismul, el frecventa cercul lui Ioan Botezătorul. Abandonându-și viața de pescar și familia, decide să-l urmeze și devine primul între cei 12 apostoli. În timpul vieții publice a lui Isus, el va fi martorul tuturor actelor sale importante, al miracolelor și Schimbării la Față. La arestarea lui Isus, Petru îl renegă de trei ori, nerecunoscându-l. După crucificare, în dimineața Paștelui, el este primul care vede mormântul gol al Mântuitorului. Potrivit Bisericii, Petru a fost și primul episcop al Romei. Primind sarcina de „păstor universal”, după moartea lui Isus, se știe că a fost în fruntea comunității iudeo-creștine din Ierusalim timp de zece ani. Cu Petru, Biserica avea să capete independență în raport cu iudaismul, marcată prin deplasare geografică a centrului Bisericii la Roma.

Leon I - întâlnirea cu Attila

A fost papă între anii 440 şi 466, asistând, practic, la dizolvarea Imperiului Roman. Una dintre învățăturile lui - care se rostește, de obicei, în predica de Crăciun - este: „Creștine, amintește-ți să rămâi demn!”. În esență, articulează o idee fundamentală, comună tuturor credincioşilor: fie sfinți, fie păcătoși, avem datoria de a ne trăi viața cu demnitate și cu bunătate arătată lumii. A fost preocupat, în epoca lui, să rezolve disputele unei lumi frământate și să clarifice învățătura Bisericii cu privire la natura duală a lui Isus Christos. Una dintre cele mai interesante experiențe din viața sa a fost întâlnirea cu Attila, conducătorul hunilor, în anul 452. Pe acesta l-a convins să renunțe la invadarea Italiei și, implicit, a Romei. Nu a reușit să facă însă același lucru cu vandalii, care, în 455, au atacat Roma, Papa Leon I implicându-se apoi în refacerea orașului.

Leon al XIII-lea - prima enciclică socială

Acum 128 de ani (15 mai 1891) era publicată scrisoarea „Rerum Novarum” a Papei Leon al XIII-lea, prima enciclică socială. Leon al XIII-lea a analizat realitatea socială din punct de vedere evanghelic, încercând să găsească în ea soluţii adecvate, pornind de la aceeaşi perspectivă. S-a bazat astfel pe Sfintele Scripturi şi pe tradiţia Bisericii pentru a propune soluţii la lucrurile noi care apăreau. În felul acesta, el a introdus o metodologie care a devenit repede caracteristică a învăţăturii sociale a Bisericii: „Rerum Novarum a tratat problema muncitorilor cu o metodă care va deveni o paradigmă permanentă pentru dezvoltările următoare ale doctrinei sociale”.

Pius al XII-lea a salvat sute de mii de evrei!

Ales papă în martie 1939, Eugenio Maria Giuseppe Giovanni Pacelli - adică Papa Pius al XII-lea - a avut o situație complicată, pontificatul său având de surmontat o serie de situații provocate de război și de alianța dintre Mussolini și Hitler. Dacă la început a preferat o poziție neutră (prea neutră, spun unii), în curând avea să îi condamne public pe naziști, violențele și politicile lor rasiale, Holocaustul. Mai mult, chiar, el a supravegheat o rețea de salvare a sute de mii de evrei, riscând astfel însăși poziția Scaunului catolicismului. În ciuda controversei cu privire la reticența sa inițială de a intra în luptă, deciziile sale ulterioare, susținute de mărturiile supraviețuitorilor evrei ai Holocaustului, îl fac unul dintre cei mai mari papi din istorie.