de Valentin Țigău
Au trecut mai mult de cinci secole și jumătate de când târgul medieval ascuns în căușul dealurilor și-a aflat numele înscris într-un hrisov. La 6 iunie 1455, în vremea lui Petru Aron și cu puțini ani înainte de accederea pe tronul Moldoviei a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, în inima stepei Bugeacului, se vorbea despre înfloritorul târg al Căușenilor. Iniţial, localitatea s-a numit Cheşeneul Roşu (adică Izvorul/Râul Roşu, după culoarea pe care o avea apa Botnei, râu care o străbate). Ocupând 12 sate din Bugeac, în 1535, turcii vor schiba şi numele acestuia în Căuşeni.
Recitând din Eminescu
În secolul al XVIII-lea, pe locul unei bisericuţe mai vechi, căușănenii au înălțat zidirea de piatră care avea să „închidă”, de o manieră spectaculoasă, șirul bisericilor medievale moldovenești pictate. Și așa cum avem „albastrul de Voroneț” și „verdele de Sucevița”, specialiștii în pictură murală bisericească știu prea bine despre acest „roșu de Căușeni”!... Mi-am dorit ani la rândul să văd cu ochii mei minunata înfăptuire a zugravilor „Stanciul, Radu și Voicul”, care, pe la anul 1763, veniseră în Bugeac tocmai din Hurez, din ținutul Vâlcei, combinând tehnicile murale de la sud de Carpați cu cele moldovenești și bucovinene, cu un rezultat unic. Și, ca în orice loc fără asemănare pe lume, intrarea nu se face oricum, ci trecând proba iubirii de neam (cel puțin așa a fost în cazul nostru, într-o vară de la începutul mileniului trei). Pe vremea aceea - nu știu azi de-o mai fi la fel - cheia la biserica veche a Căușenilor, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, o ținea Maria Bodnarenco. O femeie ceva mai în vârstă, dar cu pasul sprinten și cu spiritul iute. Ne-a trebuit ceva timp să dăm de ea și, odată găsită „chelăreasa”, să o convingem să ne deschidă ușa. Am obținut-o numai după ce am făcut dovada că suntem români, recitând pe nerăsuflate „Scrisoarea a III-a” a lui Mihai Eminescu. Și purtând cheia aceasta, ca pe un trofeu, ne-am întors la superbul edificiu care ne aștepta.
Căușul din căuș
Orașul de stepă doarme-n „căușul” pe care-l formează aici dealurile ce-l înconjoară. Biserica însăși se află într-un al doilea căuș, de data aceasta săpat de meșterii din trecut. Şi asta din două motive - amândouă la fel de bune - nu se ridicau bisericile pe înălțimi, ca prin alte părți. Pe de o parte, regula era să nu fie mai înalte decât un cal cu călăreț. Pe de altă parte, ele trebuiau cumva protejate de ochiul celui de alt neam și credință. (La 1535, 12 sate din Bugeac fuseseră ocupate de otomani şi, în acelaşi secol, Căuşenii devenise capitala Hanatului tătar) Așa se face că, pentru biserică, mai întâi s-a săpat „un căuș”, apoi în el s-a zidit biserica, în formă de navă, cât mai simplă, cu un acoperiș într-o apă. Legenda mai zice că aici slujbele se țineau numai noaptea, iar ziua lăcaşul era acoperit cu stuf. Dar chiar și așa, tătarii au aflat și au intrat călare în el, iar toți care au intrat au murit, și oameni, și cai... Cea mai veche bisericuță pe acel loc trebuie să fi fost înălțată în secolul al XV-lea, dar nimic nu se mai știe despre ea. În schimb, aflăm printre ctitorii acesteia „noi” pe domnitorul Grigore Calimachi (1763-1765) și pe Mitropolitul Proilaviei, Daniil, aceștia fiind cei care efectuează reconstrucția și comandă realizarea frescelor de zugravii Stanciul, Radu și Voicul (după cum reiese și din pisania interioară). Ca să le vedem, am răsucit cheia (obținută cu „prețul” unei poezii) în broasca de fier a ușii vegheate de... doi lei sculptați în basorelief.
Icoanele mutilate
Odată ce ai intrat în biserică și te-ai apropiat de frescele din naos, în stânga altarului, nu poți să nu observi dureroasa imagine a „sfinților cu ochii scoși”. După unele legende locale, găurile din frescă, în dreptul orbitelor sfinților, sunt făcute de tătarii care treceau Nistrul, după alții au fost făcute de turci sau de cazaci... Păgâni sau nu, pângăritorii nu s-au gândit, atunci când au atins cu vârful suliței lumina ochilor sfinți, că de fapt vor adăuga încă un martiriu acestora. Frescele de aici ne-au făcut să rememorăm martiriul frescelor Suceviței - cea cu mucenici, asemenea, orbiți, de data aceasta de sulițele austriecilor.
„Un monument exemplar“
Ansambluri de picturi murale, în Basarabia, mai există la mănăstirile Căpriana, Rudi și Hărjăuca, însă cea de la Căușeni iese în evidență prin strălucirea culorii, linia elegantă a desenelor și tehnica desăvârșită, care au făcut ca frescele să fie demne de a intra în Patrimoniul UNESCO, alături de cele ale bisericilor din dreapta Prutului, de la Probota, Humor, Moldovița, Arbore, Voroneț, Râșca, Sucevița. Despre Căușeni, academicianul Răzvan Theodorescu, fost ministru al culturii în România, îmi spunea: „Încă din 1991, când am văzut pentru prima oară biserica din Căușeni, atunci când am făcut o călătorie și la Orhei și la Căpriana, am pus problema colegilor mei istorici de artă și restauratori de a oferi un sprijin colegilor din Moldova. Despre Căușeni vreau să vă amintesc că este o ctitorie a Mitropolitului Proilaviei, care controla zona Dobrogei și a raialelor otomane. Căușenii se aflau atunci în raiaua Tighinei. De aici și condiția sa de monument creștin care, fiind construit într-o zonă islamică, aparținătoare cândva de voievodatul Moldovei, trebuia să fie pe jumătate îngropată, pentru a nu rivaliza cu geamiile. Are o pictură cu elemente postbrâncovenești de la jumătatea veacului al XVIII-lea, fiind un monument exemplar din toate punctele de vedere”.