de Valentin Țigău
Ne-am obișnuit să privim expozițiile ca pe un act de cultură care ne dezvăluie frumuseţea nebănuită a creației semenilor noștri - artiști plastici ori fotografi, muzeografi literari ori istorici. Rar ni se întâmplă, și cele ce urmează reprezintă un exemplu, ca, intrând într-o sală de expoziție, să avem sentimentul că regăsim o lume înghițită de un cataclism și recompusă într-un cenotaf al memoriei vizuale fără întoarcere.
„Imagini cu lăcașuri de cult sfârtecate”
Suntem în holul Bibliotecii Academiei Române și avem în față o suită de panouri fotografice purtând genericul „Un deceniu întunecat (1977-1987). Biserici demolate”. Sunt imagini cutremurătoare „furate” de oameni de curaj, care n-au vrut ca istoria întunecatului deceniu comunist să fie uitată. Sunt imagini grăitoare despre atmosfera de plumb din anii ’80, cu valul de distrugeri ale unor monumente de certă valoare istorică, artistică și identitară din București. Vedem căzând sub lama buldozerelor 30 de lăcașuri sfinte, începând cu Biserica Enei, Sfânta Vineri, Mihai Vodă, Sfântul Ilie, Pantelimonul, bisericile din Centrul Vechi și sfârșind cu Mănăstirea Văcărești. „Sunt mărturii cutremurătoare ale acelor vremuri, imagini cu biserici sfârtecate, strivite de excavatoare, de bile distrugătoare, lăcașuri mutilate - o mare parte dintre ele total gratuit, dovadă că astăzi, pe locul lor nu s-a construit nimic” - avea să spună, la vernisaj, organizatorul evenimentului, dr. Anca Beatrice Todireanu, președintele Asociației România Culturală. Avem în față paleta de manifestări a furiei antireligioase în comunism, mărturie a ceea ce a însemnat acel regim pe care unii îl regretă sau îl consideră îndreptățit să se comporte așa cu patrimoniul cultural. Dar ce regim responsabil de patrimoniul său își distruge dimensiunea religioasă a acestui patrimoniu?
„Am fost învinși. Dar măcar am încercat...”
Proiectul expoziției, care va fi intinerată în țară și în mai multe capitale europene cu sprijinul Institutului Cultural Român, a fost susţinut de vicepreședintele Academiei Române, prof. univ. de Istoria Artelor, Răzvan Theodorescu, un supraviețuitor al grupului de intelectuali care, acum 40 de ani, a încercat, fără sorți de izbândă, să oprească tăvălugul buldozerelor. „Am fost învinși” - mărturisea profesorul, la vernisaj. „Dar, măcar am încercat, împreună cu toți colegii mei ale căror nume se păstrează în documente. Pentru mine, rana aceasta nu s-a închis, nici astăzi!”. PS Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal, era, în perioada demolărilor, student și a asistat la cele din urmă acțiuni barbare: „Spre sfârșitul epocii comuniste, prigonirea Bisericii s-a accentuat, devenind publică și culminând cu interzicerea manifestărilor religioase legate de Hramul Sf. Cuv. Dimitrie Basarabov, din 27 octombrie 1989, când, pentru prima oară în istorie - cu excepția tragicului eveniment din timpul Primului Război Mondial, când racla era furată de o bandă de soldați bulgari -, din ordinul lui Ceaușescu, racla sfântului a fost transferată la Biserica Sf. Nicolae Vlădica, pentru celebrarea hramului. Am văzut în gestul acesta o prevestire pentru că, la scurtă vreme, regimul comunist a căzut. Costurile au fost, însă, foarte mari...”
„O țară fără monumente este o țară săracă”
În trista istorie a celor zece ani nu s-au pierdut doar monumente religioase! Din 17.000 de biserici din spațiul românesc, cele 30 prezente în expoziție reprezintă puțin. A fost, crede prof. univ. dr. Ioan Opriș, o lovitură mult mai grea, dată la nivelul culturii române, iar o lovitură dată culturii e una pe termen lung și cu o refacere extrem de grea: „Bucureștiul n-a pierdut atunci un număr mare de monumente, dar pentru o țară care nu are multe monumente a fost o pierdere radicală, inclusiv materială, pentru că s-au pierdut investiția, talentul, crezul oamenilor, al unei generații, rămânând doar speranța. Expoziția este și o trimitere la ceea ce ar trebui să facem, să ne solidarizăm în această țară în care frecvent s-a bătut joc de monumentele istorice. Nici azi, acestea nu sunt ocrotite așa cum s-ar cuveni. N-avem mijloace, continuu, apelăm la explicații contabile... O țară fără monumente este o țară săracă. O țară care nu știe să păstreze și să prețuiască monumentele este extrem de săracă! Chiar dacă suntem un Paradis, cum ni se spune de cei care ne vizitează țara, atunci când nu avem ce să arătăm ne acoperim doar cu vorbe care ne ating pe moment, ne emoționează, dar, prin ele însele, nu lasă celor de după noi mari șanse.” La 30 de ani de la căderea comunismului, expoziția cu fotografii de la devastarea furibundă a bisericilor din București reprezintă un exercițiu memorial care nu-și propune să se răzbune pe ceea ce s-a întâmplat, ireparabil, ci, poate, mai mult, să insufle o gândire nouă, în așa fel încât, cum spunea prof. dr. Radu Preda, directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, peste zece ani să nu mai avem nicio scuză dând vina pe ce a fost înainte, tot așa cum azi nu mai putem da vina pe turci sau pe fanarioți. „La patru decenii de la căderea comunismului sperăm să începem o etapă nouă a istoriei în care succesele și eșecurile vor fi în totalitate asumate ca ale noastre”.
„Drumul“ de la bijuterie arhitectonică la închisoare Văcăreşti - mănăstirea pierdută a Bucureştilor
„Poarta greoaie se deschide și înaintezi prin mari curți pustii, dincolo de zidurile cărora se aud comenzi scurte, pașii apăsați ai trupei și un necontenit urlet prelung în care se amestecă strigătele și râsetele celor cinci sute de întemnițați cari se închid în chiliile lor pentru odihnă, pentru somnul dobitocesc, pentru gândurile rele și mușcăturile de căință ale nopții.”... Astfel descria, pe la 1916, savantul Nicolae Iorga una dintre cele mai neobișnuite și dramatice construcții eclesiastice ale spațiului ortodox balcanic, Mănăstirea Văcărești.
Nicolae Mavrocordat, ctitorul cărturar
Construcția lăcașului a fost începută în 1716 de domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat și terminată în septembrie 1724, când biserica mănăstirii a fost târnosită cu hramul Sfânta Treime. Nicolae Mavrocordat n-a fost un vodă oarecare în istoria Țării Românești. Domnitor din seria cărturarilor la cârmă, el ilustrează o parte bună a epocii fanariote despre care istoria națională nu are prea multe cuvinte de laudă. Descendent, prin mamă, din familia lui Petru Rareș și fiu al altui mare om politic și cărturar, Alexandru Mavrocordat, Nicolae a fost poliglot și scriitor iluminist, admirator al lui Machiavelli, de la care a învățat arta guvernării. Într-o lucrare asemănătoare cu faimoasele învățături ale lui Neagoe Basarab, el descrie profilul ideal al conducătorului țării, exponent al „căii de mijloc”: „Domnul trebuie să-și cunoască țara și supușii. Să cunoască istoria, dar și problemele curente. Să cunoască meritele și defectele celor cu care lucrează. În guvernare, să se ferească de inovații, să meargă pe calea bătătorită. Să nu impună dări noi, nici datini noi. Domnul trebuie să aibă relații bune cu țările vecine, să nu promită, iar dacă o face, să se țină de promisiune, să nu se împrumute, să fie econom și nu risipitor”. Citind cronicile existente în țările române, Nicolae Mavrocordat și-a propus să aibă o istorie completă, de la origini până în zilele sale, încredințând scrierea ei lui Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin, precum și lui Axinte Uricariul, Radu Popescu și Nicolae Rosetti. La Văcărești, a funcționat, de altfel, o școală în limba greacă, o tiparniță de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva cărți importante și o bibliotecă dintre cele mai mari și mai complete din Europa vremii.
Mărire și decadență
Lucrările de construcție au fost continuate de Constantin Mavrocordat, care desăvârșește opera tatălul său, făcând din Mănăstirea Văcărești unul dintre cele mai importante edificii ortodoxe din Europa. Cu toate acestea, Revoluția de la 1848 avea să transforme impunătorul lăcaș în penitenciar pentru capii mișcării, zidurile fortificate recomandând-o pentru o destinație nedreaptă. Se știe că, în epocă, lipsa închisorilor de stat conducea și la astfel de rezolvări, dar e greu de înțeles și mai ales de acceptat cum Biserica, fie ea și secularizată de Cuza, a admis, după 1864, să piardă lăcașul străjuit de coloane bizantine cu solzi de piatră. Cutremurele și lipsa de interes a autorităților au desăvârșit decăderea mănăstirii. Interesant e că Nicolae Iorga avea, încă de la începutul secolului, premoniția dramei Văcăreștilor, descriind cu amărăciune amestecul de mărire și decadență din interiorul zidurilor fortificate: „În acest cadru de ticăloșie, pedeapsă și nenorocire - totuşi curat, orânduit, senin în clădiri, ca o școală de fete - răsare înalta biserică a lui Nicolae Mavrocordat, a cărei fațadă puternică îți cucerește sufletul. Supt triunghiul de piatră de sus, un rând de ocnițe lungărețe, tivit jos cu un brâu împletit; zece subțiri coloane închid un luminos pridvor. Niciodată din vremile lui Neagoe Basarab nu s-au cheltuit un astfel de material și atâtea silințe pentru a împodobi o biserică: stâlpii sunt canelați, împodobiți la bază cu flori și încununați sus cu strălucite capitele corintice, alți stâlpi corintici împodobesc fațada paraclisului, alții se văd ceva mai departe, în fruntea unui cerdac din clădirea înconjurătoare, ale cărei chilii de pace s-au prefăcut în celule de blestem.”
În 1986, a fost dărâmată de Ceauşescu
În „celulele de blestem” au fost întemnițați zeci de mii de oameni, chiar personalități ale vieții publice și culturale din țară, precum Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, Corneliu Zelea Codreanu. Liderul legionar se pare că ar fi dat numele organizației pe care a întemeiat-o - „Legiunea Arhanghelul Mihail” - de la icoana Sfântului Arhanghel Mihail, aflată pe ușa din dreapta a altarului bisericii mari. Momentele în care autoritățile au cedat, temporar, autorizând reconstruirea complexului n-au avut un deznodământ fericit. În 1986, Ceauşescu a dărâmat mănăstirea, urmând să ridice, pe locul ei, o sală de sport - o a doua profanare pe care Dumnezeu n-a mai îngăduit-o. Ultimul preot al Bisericii Văcărești, Dumitru Argint, a avut și el destinul mănăstirii. Îngăduind deținuților să participe la slujbe și ajutându-i, pe unii, prin intermediul spovedaniei, să comunice cu exteriorul, el a fost întemnițat în 1948 și a executat nouă ani departe de frumoasa biserică brâncovenească scufundată, de atunci, până azi, în uitarea altor credințe.