de Valentin Țigău

Am ajuns pentru întâia oară la Muntele Athos, cu mulți ani în urmă, ca pelerin. Dar jurnalistul - care n-are ceas de odihnă - se ițea câteodată din mine, trecând în revistă lucrurile... altminteri. Nu dincolo de emoție (și, sper eu, nici dincolo de smerenie), dar cu altă înțelegere a cuvintelor celor pe care-i întâlneam pe cărările și în lăcașurile Muntelui Sfânt.

Cea mai mare arhivă de documente românești din Athos

Așa s-a întâmplat și la Vatopedu, mănăstire cu ale cărei istorii și adevăruri m-am întâlnit chiar din prima mea zi pe pământul sfânt. În portul medieval se află și azi în picioare Arsanaua cu paraclis construită de Ștefan cel Mare, pentru folosul părinților aghioriți, către sfârșitul secolului al XV-lea. Pe zidul acestei construcții din piatră, având trei etaje, se află un basorelief în marmură, cu dimensiunile de 94 x 91 cm, purtând o inscripție în limba greacă: „Prea cucernicul și de Hristos iubitorul, Io Ștefan Voievod, anul 7004 (1496) egumen fiind Chiril ieromonahul”. Tabloul votiv (să-i zicem așa, în termenul consacrat, deși e săpat cu dalta) îl reprezintă pe domnitorul Moldovei, închinând-o Maicii Domnului cu Pruncul. Dedesubt, se află capul de bour (stema principatului) și anul: 7004. Adică: 1496, când construcția s-a sfințit. La Vatopedu, în mănăstire, există și un turn ctitorit de Matei Basarab. Dintre cei zece călugări români viețuitori la Vatopedu, unul ne-a fost ghid (și translator pe lângă egumenul mănăstirii, după cum se va vedea mai încolo). Știa toate istoriile și faptele mai mari sau mai mărunte ale celor care trăiseră vremelnic acolo, în rugă aprinsă. (Și, cu toate că mă provocase, inițial, propria-i biografie, aveam să uit curând că părintele Daniil fusese, în viața-i de mirean, Alexandru Cotescu, fiu al unor uriaşi actori români: Octavian Cotescu și Valeria Seciu.) Referitor la ctitorii și danii românești în Sfântul Munte, din veacurile XIII-XIV până la secularizarea lui Cuza, părintele Daniil avea să îmi dezvăluie că Vatopedu are cea mai mare arhivă de documente românești din Athos, peste 10.000, majoritatea referindu-se la metocurile din România (mănăstiri românești închinate), dar că există și acte de donație de mai mare importanță, pentru că „Muntele a primit ajutor substanțial din Țările Române”. O bună parte din documentele referitoare la aceste danii au fost studiate de cercetătorul român, stabilit la Atena, Florin Marinescu. Aceste documente au fost catalogate, de altfel, în mai toate mănăstirile care au avut contact cu lumea medievală românească, la Vatopedu însă, datorită volumului mare de hrisoave, operațiunea e încă în lucru.

„Voievozii români dădeau aici bani ca pentru un loc care era, deopotrivă, și al lor”

De ce erau atât de atașați domnitorii români de aceste locuri? De ce au ctitorit și au dăruit atât de mult? Un răspuns posibil mi-a oferit, la acea primă întâlnire a noastră cu cuvioșia sa, chiar părintele Daniil: „Știți, cred, că domnitorii români aveau reflecția că sunt urmași ai împăraților bizantini, iar Curtea lor era urmașa Curții bizantine?! Erau, mai ales după extinderea Imperiului Otoman în Balcani și în Răsăritul Europei, singurii domnitori ortodocși liberi. Asta în afară de Rusia, care dintotdeauna a reprezentat un caz special. Obiceiurile, comportamentul, dezideratele lor erau acelea ale împăraților bizantini. Cel puțin în această dimensiune de a proteja Biserica creștină. Așa se explică de ce au dat așa de mulți bani pentru Sfântul Munte, pe care însă noi îl vedem acum ca pe un loc în străinătate. Pentru ei, Aghios Oros nu era «străinătate». De altfel, până în secolul al XIX-lea nu a existat această împărțire între națiuni a Muntelui Athos. Era un Bizanț. Era o creștinătate. Era o ortodoxie. Toți erau uniți în această idee religioasă și ei, voievozii români, dădeau aici bani ca pentru un loc care era, deopotrivă, și al lor. Iar banii și odoarele erau folosite pentru prosperarea unei mănăstiri în întregul ei”. Într-o altă mănăstire athonită, la Dionisiou, în seara praznicului hramului locului, când se cinstesc numele ctitorilor, aproape toate numele sunt românești: Radu, Neagu, Matei, Mihai. În dialogul pe care l-am avut atunci, străbătând unul după altul spațiile Mănăstirii Vatopedu, alături de părintele Daniil, ideea aceasta s-a cristalizat de la sine: „Credeți că dacă ar fi vrut să facă o mănăstire românească, domnitorii români nu ar fi făcut-o? Aveau cu ce și, dacă era cazul, ar fi avut și determinarea asta. Dar obștea românească în Sfântul Munte nu era prea mare și ceea ce conta pentru ei era această poziție de atleți și protectori ai creștinismului răsăritean. Și să ne gândim și că dimensiunea statelor naționale moderne este un concept nou, din veacul al XIX-lea. A existat, într-adevăr, o mănăstire în care, prin tradiție, găseai mai mulți români - Mănăstirea Cutlumuș. Pe la 1600, e consemnat un stareț venit din Țările Române, Hariton, pomenit în acte. Dar mai târziu, călugării români s-au risipit prin toate mănăstirile de aici...”. Vântul se strecura printre zidurile vechi, ducând cu el amintirea voievozilor și monahilor români de odinioară. Clopotele de la Vatopedu ne-au acoperit gândurile, o vreme, dar ne-au și amintit că se cuvine să aflăm câte ceva și despre acel loc binecuvântat de retragere și de rugă.

„Sunt monahi din 11 țări, chiar și din Brazilia”

Părintele Daniil ne-a fost „călăuză” prin Mănăstirea Vatopedu de azi, ca și prin istoria ei mai veche sau mai recentă. Faptul că eram români făcea naturală prezența lui alături de noi. Vorbeam aceeași limbă, aveam un set de informații comune despre Muntele Athos, dar el știa ceva în plus despre viețuirea pe acest tărâm unic, unde încă se păstrează rânduieli instituite de Sfântul Antonie cel Mare. „Să știți un lucru”, ne-a spus el, „la un moment dat, în 1987, când au venit aici părinții obștii pe care o vedeți azi, mai erau doar 17 bărbaţi care aveau peste 70 de ani. Era o mănăstire idioritmică - adică «de sine». Au venit 20 de călugări mai tineri și unul dintre ei a fost numit stareț. Pentru prima dată, după 500 de ani de idioritmie, aici s-a trecut la viața de obște, Vatopedu fiind declarată «chinovie». De 50 de ani, aici nu se bătuse un cui, totul era o ruină. Și de atunci s-a început a se lucra ca să se refacă din ce a fost, să se renoveze, să se ridice din nou... Imaginați-vă că au ajuns aici, prima dată, și... macaralele!”. La vorba asta părintele a zâmbit, lăsându-ne să ne imaginăm brațele macaralelor, suprapuse, pe cerul athonit, peste brațele unei cruci hristice... Îmi zice că românii sunt, la Vatopedu, zece, „dar aici nu putem vorbi despre comunități, pe neamuri, nici măcar despre una grecească, pentru că sunt monahi din 11 țări, chiar și din Brazilia”. Între cei zece români, unul, Ioan, are în grijă caseta cu urechea neputrezită a Sfântului Ioan Gură de Aur - pe care am avut fericirea să o vedem, fără a o atinge.

Starețul Iosif Vatopedinul: „N-am văzut niciodată om fără Dumnezeu. Am văzut întotdeauna sub-om fără Dumnezeu”

La Muntele Athos - ca de altfel, în mai toate mănăstirile grecești - viețuitorii se abțin să dea interviuri. Înregistrarea vocii sau a chipului unui monah echivalează cu încălcarea unei intimități. Iată de ce singurul care, la Vatopedu, ne-a permis să deschidem reportofonul și să-i imprimăm cuvintele duhovnicești a fost starețul Efrem Vatopedinul (care cunoaște bine România, unde a fost de mai multe ori). Interviul a fost tradus din greacă, pentru noi, de părintele Daniil Cotescu. „Vreau să-i rog pe cei care vor primi aceste cuvinte să nu uite că sunt creștini ortodocși. Cred că și în Grecia, și în România, există o comoară comună foarte prețioasă. Se numește ortodoxie! Aceasta este puterea noastră, este siguranța noastră, este bogăția noastră. Suntem bogați dacă ajungem să trăim în ortodoxie. Ortodoxia nu este o idee, nu este o filosofie, nu este o teorie. Este experiența Duhului Sfânt. Fericit este acel creștin ortodox - și să știți că este mare binecuvântare să fii astăzi creștin ortodox - care reușește să trăiască în sânul Bisericii. Atunci și acolo personalitatea omului se desăvârșește. Starețul nostru, Iosif Vatopedinul, care este la rândul său ucenic al lui Geronte Iosif Isihastul, unul dintre sfinții contemporani, ne spunea un lucru foarte frumos: «N-am văzut niciodată om fără Dumnezeu. Am văzut întotdeauna sub-om fără Dumnezeu». De aceea, le doresc fraților noștri români să meargă pe urmele lui Hristos întotdeauna - și se poate merge pe urmele lui numai înlăuntrul Bisericii -, ca să poată fi oameni corecți, desăvârșiți. Noi, din Sfântul Munte, ne rugăm pentru frații noștri din România să-i acopere și să-i adumbrească Harul Sfântului Duh”.

„Vin 200 de pelerini în fiecare zi. Atât au voie!”

Da, e bine să se scrie despre Sfântul Munte. Da, e bine să știe oamenii de dincolo de granița singurei republici monahale din lume că există acest loc și că trăiește după rânduieli instituite cu mai mult de un mileniu în urmă. „Dar nu cred că e bine să invadeze turiști, de-a valma, la Aghios Oros. Trebuie să vină doar atâți câți sunt rânduiți să vină”. Cu alte cuvinte, gândesc cu voce tare, se cuvine să fie triați. Dar cine îi triază? „Noi nu-i triem”, zice părintele Daniil. „Maica Domnului îi triază. Conducerea Sfântului Munte a hotărât însă să existe un număr limitat de pelerini, pe zi, în toate mănăstirile luate la un loc”. 200 de pelerini sunt acceptaţi în fiecare zi. În rest, sunt călugării și un număr limitat de muncitori. Spre deosebire de mănăstirile din restul lumii ortodoxe (inclusiv cele românești), cele athonite nu au regim turistic de vizitare. „Aici, oamenii care vin, pelerinii, se supun ritmului de viață - duhovnicesc și practic -, regulilor stricte care există în Munte”. E vorba despre o conduită bine stipulată, care se referă atât la ținuta exterioară (care trebuie să fie decentă), la cea interioară, ca și la respectarea unui anumit orar și a unor reguli simple și foarte clare. Masa este la o anumită oră, prezența la slujbe este obligatorie pentru orice creștin ortodox. Atunci când ajungi într-o mănăstire te anunți și ceri aprobarea starețului de a fi acolo. „S-a instituit, în timp, un echilibru între monahi și mireni, dar trebuie să vă spun că, oarecum, s-a ajuns la limită. De aici încolo, prezența pelerinilor ar deveni stânjenitoare pentru noi. Îi luăm pe fiecare în seamă, considerând că fiecare a fost adus aici de Maica Domnului, pentru ceva anume, ce trebuie împlinit”. Părintele Daniil îmi spunea, îngrijorat, că faima Muntelui Athos, în lume, precum și deschiderea granițelor în interiorul Uniunii Europene au... stricat liniștea călugărilor athoniți. „Dar o să vedem cum or să se rezolve toate, tot Maica Domnului o să vegheze să fie bine”.

Inginerul Alexandru - părintele Daniil

Am lăsat la urmă istoria devenirii monahale a celui care, în viața civilă, trebuia să fie inginerul Alexandru Cotescu. Poate și pentru că nici cuvioșiei sale nu-i place să insiste asupra acestui aspect (cu atât mai puțin asupra celebrilor săi părinți). Lumea monahală, cea vegheată de Maica Domnului, prevalează azi pentru părintele Daniil. „Eu sunt din generația aceea de tineri pe care i-a prins Revoluția și care și-au dat seama curând că ingineria era o chestiune de conjunctură. Fiecare devenise liber să-și descopere alte și alte vocații...”. La Athos a venit prima dată în 1997. „Am ajuns din nou în 2000, în primăvară. Iar în toamnă, am venit și am rămas. Acum, aici e familia mea”. A găsit, la Athos, ceea ce căuta? „Am aflat că, în mod sigur, călugăria nu e așa cum mi-o închipuiam înainte. Important este ca un om să își cunoască sufletul. În rest, căutăm toți să devenim mai smeriți decât suntem”.

Între cei zece români, unul, Ioan, are în grijă caseta cu urechea neputrezită a Sfântului Ioan Gură de Aur - pe care am avut fericirea să o vedem, fără a o atinge...

Tronul Maicii Domnului

Cum fiecare lăcaș din Aghios Oros are un sfânt protector, la Vatopedu, Maica Domnului a binecuvântat întotdeauna mănăstirea. Hramul principal este Buna Vestire a Maicii Domnului. Al doilea hram este Sfântul Brâu al Maicii Domnului. Cel mai important odor al mănăstirii este chiar acest Brâu care, după ce a fost păstrat multă vreme la Constantinopol, a fost dăruit lăcașului athonit în secolul al XIV-lea de împăratul Ioan al VI-lea Catacuzino. Există şapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, fiecare cu o istorie fascinantă. Ea este ocrotitoarea întregului Munte, dar aici, la fiecare pas, se simte harul său. Un părinte a venit odată la Vatopedu, a intrat în mănăstire, s-a închinat la toate icoanele făcătoare de minuni și, cu lacrimi în ochi, i-a spus Maicii Domnului: „Dacă Sfântul Munte este Grădina Ta, Vatopedu este Tronul Tău!”. Acest cuvânt al părintelui cu numele Efrem definește duhovnicește cel mai bine această mănăstire binecuvântată.

Vatos-pedi, copilul din tufiş

Mănăstirea Vatopedu a fost înființată în secolul al IV-lea, când împăratul Constantin a zidit o biserică. Biserica a fost distrusă, apoi, de Eugen Apostatul și rezidită de împăratul Bizanțului, Teodosie cel Mare, în urma unei minuni care a avut loc cu fiul său, Arcadie. Acesta se întorcea de la Roma cu o corabie, iar vasul a fost surprins de o furtună. Copilul, care era pe punte, a fost luat de valuri, iar marinarii au crezut că a murit. Însă l-au descoperit după câteva zile. O femeie l-a salvat de la înec. Această femeie era Maica Domnului! Împăratul a zidit atunci o biserică în semn de mulțumire. De la această minune vine și numele mănăstirii: „vatopedi”, în greacă, e format din două cuvinte: „vatos” (tufiș) și „pedi” (copil). Copilul din tufiș. Pentru că într-un tufiș fusese găsit fiul de împărat. Mănăstirea a fost distrusă începutul secolului al X-lea și rezidită în același veac de trei monahi - Nicolae, Athanasie și Antonie -, care veneau de la Marea Lavră, prima mănăstire, în ordine ierarhică, din Sfântul Munte. De mai mult de un mileniu este viață monastică la Vatopedu.