de Andrei Dicu şi Adrian Barna

Istoria Mănăstirii Agapia, construită între anii 1641 şi 1643, se întinde pe parcursul a multor secole și se reflectă în arhitectura complexului monahal, care cuprinde incinta cu biserica, cimitirul cu biserica din lemn și satul monahic, în care se află și o a treia biserică. Muzeul Vivant Agapia este un ansamblu cultural, format dintr-o casă monahală, anexa funcțională și grădina. Muzeul rămâne una dintre atracțiile turistice ale zonei, grație diversității sale, iar construcția stilului monahal reflectă tehnicile folosite de maeștrii locali până în secolele XVIII-XIX.

Schimnicul locuia în chilia neîncălzită, iar ucenicul, lângă cuptor

Muzeul Vivant are un farmec aparte, mulțumită faptului că tehnicile de construcție și probabil că și meșterii au fost de factură populară, iar planul și elevația casei, chiar și modul de organizare, delimitează ansamblul arhitectonic monahal de cel țărănesc și ajută la completarea imaginii arhitecturale românești din secolele XVIII-XIX. Sobele și cuptorul, încă funcționale, ilustrează o tipologie bogată de sisteme de încălzit, specifice secolelor XVII-XX. Casa monahală reflectă și ea istoria mănăstirii, fiind inundată de călugări la începutul secolului al XVIII-lea, ulterior modificată și adaptată de călugărițele care s-au succedat, începând cu anul 1803. Casa are două niveluri, care comunică printr-o scară interioară. Nivelul de bază, construit din piatră brută, este păstrat integral, deși a suferit câteva ușoare consolidări. A fost ridicat în primii ani ai secolului al XVIII-lea și are ziduri de aproximativ un metru grosime. Acest nivel este organizat în spațiu de locuire (trei chilii și hol de acces) și spațiu de depozitare, o încăpere pentru unelte, mai ales pentru olărit, și alta pentru alimente, care ține loc și de bucătărie. Aflăm că spațiile de locuit de la acest nivel redau organizarea unei mici obști de călugări: bătrânul, schimonahul (sau schimnicul), în chilia neîncălzită, și ucenicul său, în chilia cu cuptor. „Accentuez aceste cuvinte, «bătrân», «ucenic», pentru ca lumea să înțeleagă că viața de mănăstire stă sub semnul ascultării. Al ordinii și al disciplinei… Bătrânul locuia acolo, fără sobă, cu puțină lumină, care venea de la candelă, cu un scaun special pentru rugăciune și cu o laviță suspendată, iar ucenicul avea alături cuptorul de pâine, în care trebuia să gătească pentru amândoi. Așadar, ucenicul asculta de cel în vârstă, pentru că el are experiență. Asta este una dintre moştenirile ortodoxiei, tradiția. Stai alături de cel care știe, înveți și transmiți mai departe. Dacă viața monahală înseamnă rugăciunea și lucrul mâinilor, ascultarea este o altă componentă care caracterizează monahismul. Nu se poate fără această ascultare! Dar ucenicul trăia în lumină și în căldura cuptorului, pentru că bătrânul era înțelept. Nu-l punea pe ucenic, de la început, la rânduieli severe. El avea experiență și știa că dacă îl obligă imediat la munci grele, ucenicul pleca de unde a venit. Aici, ucenicul făcea pâine și gătea o fiertură, pe care le mâncau apoi împreună, cu lingura de lemn. Era o lume deloc complicată, ca în zilele noastre. Vedeți, a dispărut cuvântul «tihnă». Nu mai există în limbajul oamenilor și așa o să dispară și sensul său”, ne-a povestit maica Maria Giosanu.

„Oamenii uită ce înseamnă mănăstirea în sine”

Această chilie, a schimonahului, este atât de aspră pentru că ne trimite la trecut. Agapia a luat ființă doi kilometri mai sus de aici, unde se află Agapia veche. Călugării trăiau foarte depărtați de lume, din dorința de liniște, de apropiere întru Hristos. În jurul anului 1600, au coborât pe locurile actualei mănăstiri, unde și-au păstrat în continuare aceeași viață călugărească foarte aspră. „E simplu, lumea din exterior rămâne cu multă tulburare, tu cu Hristos, în multă liniște. Aceasta este mănăstirea, un loc al rugăciunii și al liniștii, un spațiu în care lumea din exterior vine aici pentru a se liniști și a se ruga. În general, oamenii când vin la mănăstire se lasă furați de frumusețea zidurilor, a florilor și uită, de fapt, ce reprezintă mănăstirea în sine”, a accentuat gazda noastră.

Fetele nemăritate veneau cu dota

Peste nivelul de bază, s-a refăcut, în secolul al XIX-lea, un parter înalt, cu patru încăperi dispuse simetric, față de holul median. Organizarea locuinței este tipică pentru mediul monahal. Casa este acoperită cu covoare din lână, iar pânzeturile au fost fie cusute în mănăstire, fie aduse ca „zestre”, de maici. La intrarea în mănăstire, fetelor necăsătorite familiile le dăruiau dota (totalitatea bunurilor materiale) care le fusese pregătită pentru nuntă și, de aceea, în interior se regăsesc numeroase lăzi de zestre și textile, provenind din diferite zone ale țării. Icoanele sunt fie pictate pe pânză, fie litografii valoroase. Documentarea istoriei clădirii se face prin numeroase fotografii care înfățișează preoții, activitățile obștești și culturale.

Școlarii lucrează la olărit și la brutărie

În schimb, povestea olăritului are accente tragice. Această îndeletnicire se împământenise aici din vremuri străvechi, dar a venit momentul 1959. La vremea aceea, comuniștii au dat Decretul 410, prin care au scos din mănăstiri călugării și călugărițele care nu aveau vârsta de 50 de ani. Intenția era ca aceste lăcașuri de cult să fie închise și să rămână doar monumente. În acel moment, din Agapia a fost scos „personalul tânăr” și, nemaifiind mână de lucru, atelierul de olărit a dispărut. A fost reînființat în momentul în care, în 2013, ansamblul Vivant a fost deschis pentru a fi vizitat. Au venit trei meșteri gălățeni, care le-au învățat pe călugărițe să lucreze, iar acum există inclusiv ateliere dedicate școlarilor. La atelierul de brutărie lucrează, de asemenea, copii, pentru că a devenit o tradiție ca la Agapia să existe o brutărie mare, cu tradiție și cu… vânzare bună. „Această atitudine justifică existența Muzeului Vivant. Oamenii întreabă care este motivul pentru care se numește așa. Pentru că dăm ocazia altora să trăiască…”, ne explică tot maica Maria Giosanu. Călugărițele din vechiul centru Agapia au fost iniţiate în olărit de maeștri din Lespezi (Iași) și Mihăileni (Botoșani). Acest centru vechi a funcționat până în anul 1960. Apoi, atelierul de olărit s-a redeschis la Mănăstirea Agapia în anul 2013, prin proiectul de intervenție culturală a Muzeului Etnografic al Moldovei, Complexul Muzeal Moldova - Iași, meșter instructor fiind Marcel Mocanu, de la centrul de olărit Brăniștea, Galați.

Ansamblul floral multicolor, deliciu pentru toţi fotografii

Grădina și casa din piatră au fost amenajate ca spații de relaxare, pentru vizitatori. Impresionează un ansamblu floral multicolor, care face deliciul fotografilor. Casa este restaurată, arată foarte bine, însă este foarte veche, datând de acum peste 100 de ani. Ansamblul are și o anexă („clădirea nouă”), în care funcționează atelierul de olărit, cu două cuptoare, redeschis după 55 de ani, un atelier de brutărie și un magazin pentru vânzarea ceramicii. Undeva, într-o cameră laterală, se află un spațiu destinat țesătoriei. Maica Maria a povestit cu mândrie, în acest sens: „Stavile, că așa se spune la noi, se găsesc peste tot în această zonă și țin să vă spun că probabil cele mai vechi îndeletniciri ale călugărițelor din Agapia sunt țesutul și brodatul. Și acum țesem și brodăm... Aici, spre exemplu, maica Pamfila țese ștergare… Dar vreau să vă spun că noi organizăm și ateliere cu copiii de școală. Le dăm vârtelnițe, furci de tors. Le primesc în curte și aici fiecare, câte unul, țese împreună cu maica Pamfila. Ea are multă răbdare și iubește copiii”.

Pictorul Icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, de la un oarecare „Nicu“ la „Maestrul Grigorescu“

Tot maica Maria Giosanu ne-a povestit că Agapia a fost mănăstire de călugări până în anul 1803. După ce s-a transformat în mănăstire de călugărițe, s-a extins mult ca spațiu și a crescut, ca număr de persoane. În mai puțin de 100 de ani, a apărut un sat mănăstiresc, cu peste 100 de case, iar deja la începutul secolului XX aici trăiau peste 600 de călugărițe. Însă Agapia a devenit foarte cunoscută în străinătate mai ales după ce pictorul Nicolae Grigorescu a pictat biserica cea veche, în perioada 1858-1861. Se spune că, înainte să picteze biserica, Grigorescu era un oarecare „Nicu”. Un necunoscut. Stareța Elisaveta Ursache, o persoană cultă, care provenea din nobilimea Moldovei, a fost nevoită să restaureze biserica, după ce aceasta trecuse prin focul Mișcării Eteriste. Se întâmpla în 1881 și nici acum nu se știe exact dacă, iniţial, lăcașul de cult (ridicat pe vremea lui Vasile Lupu) fusese pictat. Prin intermediul lui Mihail Kogălniceanu, care era ministrul Treburilor Lăuntrice, s-a organizat un concurs, la care au participat trei persoane. „Nicu” venise în Moldova prin mijlocirea unor călugări de la Mănăstirea Neamț. A participat la examen cu Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe și a câștigat concursul. Apoi, a lucrat aici aproape trei ani, dar în momentul în care a terminat de pictat biserica Agapiei, acel „oarecare Nicu” a devenit „Maestrul”, „Meșterul Grigorescu”… Agapia este celebră prin această pictură, care atrage mulți străini. Dar puțini dintre acești turiști de peste hotare înțeleg că și Grigorescu, precum Mănăstirea Agapia, are două vieți… Și că a renăscut, odată cu acest spațiu.