de Valentin Țigău

Probabil că viața creștinilor ortodocși de la nord de Dunăre ar fi cunoscut mulți ani de zbucim și de nesiguranță dacă, la începutul secolului al XVI-lea, Dumnezeu nu le-ar fi dat un păstor cu harismă, har și pricepere care să-i îndrume și să-i strângă laolaltă precum matca pe albinele sale. Numele acestui ziditor de credință este Nifon, Patriarh al Constantinopolului, Mitropolit al Ungrovlahiei, viețuitor în mănăstirile Athosului, canonizat de Biserica Ortodoxă în 1517 şi sărbătorit în fiecare an la 11 august. Viața lui ne-a fost descrisă de cărturarul grec Gavriil Protul, „protosul” (cârmuitorul) mănăstirilor din Muntele Athos, care a trăit un timp și în Țara Românească. Alți doi ierarhi români au purtat numele de Nifon.

Retras din tinerețe la Muntele Athos

Fericitul şi prea înţeleptul ierarh Nifon al Bisericii lui Hristos s-a născut la jumătatea secolului al XV-lea în Peloponez (Grecia), din părinţi creștini. După ce a învățat Scripturile și s-a lepădat de cele lumești, s-a retras în Sfântul Munte Athos, nevoindu-se în mănăstirile Cutlumuş, Marea Lavră, Pantocrator şi Dionisiu. Peste tot, s-a remarcat prin sfaturile pe care le-a dat fraților călugări, dar și prin știința de carte dobândită în timpul uceniciei pe lângă înțelepții vremii. Iată, în frumos limbaj arhaic, descrierea lui Gavriil Protul la prima venire a sfântului la Mănăstirea Dionisiu: „Deci, a auzit şi despre Sfânta Mănăstire a Înaintemergătorului, care se numeşte a Dionisiului, că într-însa erau mulţi monahi îmbunătăţiţi care păzeau toate rânduielile petre- cerii monahiceşti, având viaţă de obşte şi toate de obşte, după rânduiala Sfântului Vasile, şi petreceau întocmai ca îngerii. Deci a ieşit din lavră şi a mers acolo. Şi, văzând greutatea şi asprimea locului, atât s-a bucurat fericitul, încât i se părea că vede pe dumnezeiescul Înaintemergător petrecând în munţi şi în peşteri, şi mâncând acride (n.r. - aguridă) şi miere sălbatică”.

Primele hierofanii

Din această perioadă datează și primele hierofanii legate de viața și transfigurarea Sfântului Nifon. „Se nevoia mai mult întru nevoinţele cele duhovniceşti, la privegheri, la postiri, la rugăciune şi la dragoste adevărată către toţi. Un bătrân îmbunătăţit, Petronie, petrecând într-o noapte afară din mănăstire împreună cu dumnezeiescul Nifon, s-a sculat la miezul nopţii ca să se roage şi a văzut pe sfântul că stătea drept şi îşi avea ochii şi mâinile înălţate la cer, fiind tot plin de o lumină care se suia până la cer şi strălucea peste tot, încât, din pricina acestei străluciri, Petronie a căzut la pământ ca un mort”, scrie Gavriil Protul.

Peregrin în Balcani

În anul 1483, pentru sfinţenia vieţii lui athonite, a fost ales Mitropolit al Salonicului. După trei ani, devine Patriarh al Constantinopolului, cea mai înaltă treaptă ierarhică în Biserica Ortodoxă. Cu toate astea, în urma unor neînțelegeri cu turcii (cuceriseră, la 1453, Constantinopolul și acum urmăreau spolierea averilor clerului ortodox), părăsește, la ordinul Sultanului Baiazid II, scaunul patriarhal şi se retrage, în post şi rugăciune, la un schit, lângă Sozopol, pe malul Mării Negre (azi, în Bulgaria), cu hramul Sfântului Ioan Înaintemergătorul; într-un continuu zbucium, este rechemat pe scaunul patriarhal, în 1496, şi, din nou îndepărtat, după numai doi ani. În final, turcii îl exilează, la Adrianopol, unde rămâne, la biserica cu hramul Sfântului Ștefan, până în primăvara anului 1503, când domnitorul român Radu cel Mare, mergând la Constantinopol să plătească birul anual turcilor, aude despre priceperea fostului patriarh în organizarea obștilor ortodoxe și îl caută, cu intenția de a-l aduce la Târgoviște. Domnitorul îl găsește „bărbat desăvârşit şi la chip şi în cuvinte şi în fapte” și intervine la sultan ca să-i dea voie să-l ia în Țara Românească.

Radu cel Mare: „Tu să ne îndreaptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu”

Patriarhul Nifon este „primul dintre numeroşii patriarhi răsăriteni care vor veni, apoi, secole de-a rândul prin ţările noastre”. După ce voievodul a obținut încuviinţarea, scrie Gavriil Protul, „trimise degrabă de aduse sfântul în ţara sa şi-i deate toate pre mână, zicându-i: «eu să domnesc, iară tu să ne îndreaptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu şi să fii tată şi păstoriu mie şi tuturor oamenilor, şi solitor (n.r. - ambasador) la Dumnezeu»”. Venind în Țara Românească, fostul Patriarh Nifon II află „turma neplecată şi neascultătoare şi Biserica răzvrătită şi cu obiceiuri rele şi nesocotite” şi, după cum spune cronica, „îndată slobozi izvoară de învăţătură limpede şi necurmată şi le spunea den Sfânta Scriptură, şi învăţa pre toţi, şi-i adăpa cu apa milei, credinţei cei adevărate. Grăia-le de pravilă şi de lege, de tocmirea bisericii şi de dumnezeieştile slujbe, de domnie şi de boierii, şi de mănăstiri şi de biserici şi de alte rânduri de toate. Şi tocmi toate obiceaiurile pe pravilă şi pe tocmelele sfinţilor apostoli”.

Zidiri duhovnicești și cărți bisericești

Vreme de cinci ani, Nifon s-a ostenit să călăuzească poporul după învăţătura Sfintei Evanghelii, sfătuind, îndemnând, mustrând şi zidind duhovniceşte pe toţi, de la domn până la credincioşii de rând. El a hotărât întemeierea a două episcopii noi, la Râmnicu Vâlcea şi la Buzău, şi „a rânduit peste tot păstori buni, cu frică de Dumnezeu şi cu multă grijă pentru turmă”. Pentru că tiparul începea să devină un mijloc eficient de răspândire a credinței, a încurajat publicarea de cărți religioase, astfel că, în timpul său, Macarie scoate primul Liturghier ortodox pe teritoriul românesc, în 1508, urmat, la câte doi ani distanță, de un Octoih și un Tetraevangheliar. Aceste cărți, ne spune consilierul Arhiepiscopiei Târgoviște, părintele Marian Puiescu, au dat tonul, în Răsărit, pentru folosirea tiparului, ca mijloc eficient de comunicare socială și au consacrat Târgoviștea drept prima cetate românească a tiparului, deoa- rece după ieromonahul Macarie, aici au activat Dimitrie Liubavici și diaconul Coresi - cel căruia îi datorăm introducerea limbii române în cult.

Conflictul cu domnitorul

Din păcate, Sfântul Nifon a intrat în conflict cu voievodul Radu, care, încălcând pravilele şi canoanele, a cununat-o pe Caplea, sora sa, cu un boier din Moldova deja căsătorit şi cu copii. Pentru că nu a îngăduit păcatul bigamiei, Nifon a fost alungat de domnitor din scaunul mitropolitan. Afurisind călcătorii de lege, el s-a retras o vreme într-un colţ de ţară, unde a avut grijă de el fiul său duhovnicesc, tânărul Neagoe Basarab, cel care avea să ajungă domn al Ţării Româneşti. Despărţirea nu a fost ușoară, cum scrie Gavriil Protul: „El încă, ieşând den Târgovişte, şi-au scuturat papucii dă prah, şi l-au afurisit pe domnu (cum s-au şi aflat după moarte) carele, căzând în boală groaznică, au murit...” Apoi, bătrânul ierarh s-a întors în Sfântul Munte, la Mănăstirea Dionisiu, unde s-a stins din viață la 11 august 1508. Nici voievodul Radu n-a trăit după aceea prea mult, sfârșindu-se „cu multe dureri” în Mănăstirea Dealu, zidită de el însuși.

Aducerea moaștelor la Mănăstirea Dealu

Legenda spune că, încet-încet, din mormântul domnitorului Radu au început să iasă viermi și un miros urât. Când a venit pe tronul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab a căutat îndreptarea răului. Basarab a cerut de la Muntele Athos moaștele lui Nifon pe care le-a pus, cu mari rugăciuni, deasupra mormântului lui Radu cel Mare: „Când fu dăspre sfârşitul slujbei utrănei, scrie Gavriil Protul, s-au rumpt scoabele cele de hier şi acoperământul mormântului Radului-vodă şi degrab să desfăcură marmurile şi să ivi dinăuntru trupul Radului-vodă groaznic şi întunecat, plin de puroi şi de putoare. Şi iată, să dăşchise sicriul cu moaştele Sfântului Nifon şi izvorî de la sfântul izvor de apă şi spălă tot trupul Radului-vodă şi-l arătă luminat. Apoi iar înseşi toate încuieturile şi pietrile singur s-au închis. Şi să arătă şi Radul-vodă lui Neagoe-vodă şi-i făcu mare mulţumire pentru lucrul cel de milostenie ce au făcut pentru dânsul”. În felul acesta, Neagoe Basarab a înțeles că predecesorul său a fost curăţat de blestemul aruncat asupra sa şi s-a liniştit. A dat înapoi călugărilor de la Athos sfintele moaşte, îmbrăcate într-o raclă de argint aurit, dar a oprit capul și mâna Sfântului Nifon și a dat în locul acestora mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, îmbrăcată în aur. La 16 august 1517, a doua zi după sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeș, a avut loc canonizarea Sfântului Nifon, prima canonizare făcută la noi în ţară. „Peste veacuri, în memoria neamului, numele Sfântului Nifon şi al Voievodului Radu au rămas legate unul de celălalt, după cum fuseseră în viaţă, aşa şi după moarte”. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române hotărăște, mai târziu, în 1949, să ducă moaștele acestea la Catedrala Mitropolitană „Sfântul Dumitru” din Craiova, iar în 2009, tot printr-o hotărâre a Sfântului Sinod, moaştele sunt mutate la Catedrala Arhiepiscopală din Târgovişte, unde se află şi azi.

Întâiul Mitropolit al Principatelor Române

În istoria Bisericii Ortodoxe Române mai cunoaștem un înalt ierarh cu numele Nifon: primul mitropolit al celor două regiuni româneşti unite, Moldova şi Muntenia. De origine macedoneană, s-a format pe lângă Biserica Oțetari din București, unde a fost, mai întâi, copil de altar. A fost, apoi, pe rând, egumen la Cernica și la Cozia, vicar la Mitropolia Bucureștilor, iar din 1850, mitropolit, pentru următorii 25 de ani. Mitropolitul a prezidat şedinţa membrilor Partidei Naţionale ţinută în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, într-o sală a Hotelului „Concordia” din Bucureşti, când s-a hotărât ca Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei, să fie ales şi domn al Munteniei. La 1 ianuarie 1865, domnitorul Cuza i-a acordat titlul de Primat al României, care era socotit în mod oficial ca o consecinţă a unificării administraţiilor bisericeşti din amândouă ţările române. „Ne aflăm adunaţi aici pentru a ne sfătui şi a ne chibzui împreună la fericirea şi prosperitatea Patriei. Priviţi-vă, Domnilor, şi veţi vedea că toţi suntem Rumâni! Aceleaşi sentimente ne leagă, acelaşi sânge ne uneşte”, spunea Mitropolitul Nifon la 22 septembrie 1857, la deschiderea Adunării generale obşteşti, în calitate de preşedinte al Divanurilor Ad-hoc şi părinte sufletesc al ţării.

Arhiepiscopia Târgoviștei, azi

În timpurile noastre, capodoperele macariene au fost retipărite, în ediții jubiliare, la Târgovişte, prin osârdia IPS Mitropolit Nifon al Târgoviștei, la 500 de ani de la ediția princeps. „Toată cultura noastră veche, spune părintele consilier al Arhiepiscopiei Târgoviștei, Marian Puiescu, are la bază principiile creștine. Acest lucru l-a evidențiat IPS Nifon prin inițiativa de a tipări aceste cărți. Chiar și anul acesta vor fi lansate, la 11 august, când este hramul Sfântului Nifon, mai multe volume, între care unul dedicat tiparului la Târgovişte şi altul dedicat Sfântului Neagoe Basarab la zece ani de la canonizare. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nifon al Târgoviștei este cel mai cunoscut ierarh, cognomen al Sfântului Nifon, contemporan cu noi. Cu ocazia recentei vizite făcute în România de Suveranului Pontif, Papa Francisc - vizită care a marcat o nouă deschidere în relațiile dintre Biserica Ortodoxă și cea Catolică - la sosirea în România, pe Aeroportul Otopeni, coborând din avion, Papa Francisc l-a îmbrățișat pe reprezentantul BOR, Mitropolitul Nifon, și i-a sărutat engolpionul - gest care arată aprecierea de care se bucură Biserica Ortodoxă Română. Anul acesta, se vor împlini 20 de ani de arhipăstorire a Mitropolitului Nifon la Târgoviște. El este unul dintre ierarhii Patriarhiei Române cu înalte responsabilități date de Sfântul Sinod: exarh patriarhal pentru relațiile cu instituțiile europene și organizațiile creștine internaționale, membru al Comitetului Executiv al Consiliului Mondial al Bisericilor și participant activ la dialogul ecumenic, care oferă o mărturie vie a vieții, credinței şi spiritualității noastre ortodoxe”.

Pelerinaje și procesiuni

Așa cum ne-a relatat consilierul cultural al Arhiepiscopiei Târgoviștei, părintele Marian Puiescu, la 10 august, în ajunul praznicului Sfântului Ierarh Nifon, are loc pelerinajul tinerilor din Arhiepiscopia Târgoviș- tei. El reprezintă o mărturie a credinței pe care tânăra generație vrea să o manifeste și un mijloc de a celebra personalitatea Sfântului Ierarh Nifon, cel care l-a avut ca ucenic pe Sfântul Neagoe Basarab. Procesiunea are loc prin centrul vechii Cetăți de scaun și la ea participă, de regulă, peste 3.000 de tineri. „Acești tineri, subliniază consilierul arhiepiscopal, vor să arate lumii că virtutea credinței este necesară și fundamentală pentru cei de vârsta lor ca și pentru toți cei care trăiesc în spațiul creștin românesc”.

Sărbătorit la 11 august, Patriarhul Constantinopolului și Mitropolitul Ungrovlahiei a organizat viața spirituală la nord de Dunăre, acum o jumătate de mileniu

Donaţii româneşti la Mănăstirea Dionisiu

Mănăstirea Dionisiu, unde s-a retras Sfântul Nifon în ultima parte a vieţii, a fost construită în a doua jumătate a secolului al XIV-lea de Cuviosul Dionisie, în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul. Voievodul Neagoe Basarab a ajutat mănăstirea, construind turnul acesteia. În octombrie 1535, așezământul a ars aproape în întregime, iar domnitorul Moldovei, Petru Rareș, a refăcut toată partea dinspre răsărit. Partea dinspre mare, cu tot ce se vede până astăzi, a fost făcută din temelie de fiica lui Petru Rareș, doamna Ruxandra, dimpreună cu soțul său, Alexandru Lăpușneanu. Mai târziu, doamna Ruxandra a răscumpărat toate metocurile și moșiile mănăstirii care fuseseră răpite de Sultanul Selim al II-lea. În paraclis, se află icoana Maicii Domnului numită „Acatist”, care a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca.

„Dumnezeieştile şi curgătoarele de miere învăţături“

Gavriil Protul, contemporan cu Sfântul Nifon, a realizat prima biografie a sfântului, la scurt timp după moartea şi canonizarea lui, sub numele „Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Ţarigradului” (1520), din care cităm câteva rânduri, care îl portretizează: „Deci toţi slăveau pe Dumnezeu că le-a trimis un luminător ca acesta, care i-a povăţuit la calea adevărului, şi-l numeau pe el nou Gură de Aur. Iar el slujea dumnezeiasca Liturghie în fiecare Duminică şi praznic, ca toţi să vină la biserică şi să audă învăţătura lui. Le-a slujit dumnezeiescul botez, chiar și multor armeni, evrei şi otomani, şi i-a adus la Domnul cu dumnezeieştile şi curgătoarele de miere învăţături. Şi se sârguia minunatul în tot chipul să-i scoată pe ei din obiceiul cel rău al beţiei, căci mai toţi erau aplecaţi cu covârşire la acea patimă, din care se nasc toate păcatele cele de moarte şi mai ales necurata desfrânare, la care erau dedaţi cei mai mulţi”.