de Valentin Țigău

Există în Basarabia o nevoie de legendă cum n-am mai văzut în altă parte. Câteodată legenda se substituie cu totul istoriei adevărate. Uneori o susţine. Alteori o înfruntă. Un astfel de loc este şi Sa- harna, despre care ştim că e pomenită în 1495 într-un uric prin care Ştefan cel Mare întăreşte împărţeala între urmaşii lui Sima Rugină.

Satul lui „Zahar”

Satul Saharnei trebuie să fie mai vechi de anul atestării documentare (există şi două situri arheologice dacice). Cât despre numele lui, sunt două legende. Una pomeneşte un pescar de la Nistru numit „Zahar”, care şi-ar fi făcut casă aici şi pe lângă el au venit şi alţii. A doua vorbeşte despre un călugăr numit „Zaher” sau „Zaharia”, a cărui credinţă a făcut să fie duhovnicul locuitorilor din zonă şi de la care şi-ar fi luat numele apa râului şi valea, şi-odată cu ele mănăstirea, apoi satul. Și ar fi trăit acest Zaher într-una dintre acele peșteri din malul de piatră cretoasă al Nistrului, asemeni schimnicilor din pustie.

La 12 ani a cerut părinţilor să fie dus la mănăstire

Despre un alt duhovnic al mănăstirii, ultimul înainte de închiderea acesteia de comunişti în 1964, se vorbeşte astăzi cu asiduitate. În 1888 se năştea, nu departe de mănăstire, în satul Buciuşca, raionul Rezina, Mihai Tincu, cel care avea să fie canonizat în zilele noastre sub numele de Cuviosul Macarie de la Saharna. La 12 ani a cerut părinţilor să fie dus la mănăstire. După noviciat, copilul a primit numele de Macarie. Dovezile despre minunile pe care le săvârşea călugărul Macarie nu au întârziat să apară. Cele mai multe sunt relatări despre vindecarea miraculoasă a unor boli incurabile. În 1918, când Saharna a devenit mănăstire de maici, călugărul Macarie şi-a urmat şi el drumul, mai întâi la Noul Neamţ, apoi la Suruceni, de unde s-a întors ca părinte duhovnic al maicilor de la Saharna. În anii ’50 a fost transferat la Mănăstirea Cuşelăuca, de unde soldaţii sovietici l-au ridicat într-o noapte de iarnă să-l ducă în Siberia. Dar s-a întâmplat o minune şi părintele a căzut din sanie fără ca soldaţii să-şi dea seama. Desculţ, s-a întors la Cuşelăuca, unde maicile l-au îngrijit, şi apoi a plecat spre Saharna.

Noaptea, cununa și boteza

În 1964, mănăstirea s-a închis şi a fost transformată în spital de nebuni. Bisericile: una - depozit, cealaltă discotecă. Părintele Macarie s-a mutat într-un bordei în marginea satului, unde noaptea boteza, cununa şi îi învăţa pe oameni să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu. Ura sovieticilor pentru credinţa lui neclintită era atât de mare, încât, în ciuda vârstei sale, era luat împreună cu alţi săteni la cărat piatră din cariere sau la făcut drumuri. În noaptea de 22 spre 23 aprilie 1969, la 81 de ani, părintele Macarie s-a stins „având lumina pe faţă”. A fost îngropat în cimitirul satului şi, de acolo, în anul 1995, sfinţii călugări de la Saharna au primit învoire să îi ridice osemintele şi să le mute în cimitirul mănăstirii. Atunci l-au aflat pe sfântul neputred şi mirosind a mir, ceea ce era semn de sfinţenie. În acelaşi an, IPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului, a oficiat canonizarea cu titlul de „Preacuviosul Macarie de la Saharna”.

„Nu am decât să mă duc la Saharna să mă vindec”

„Este cel dintâi martir al basarabenilor care a fost canonizat în Moldova postsovietică”, ne spunea, pe când ne aflam pelerini la Saharna, unul dintre părinții viețuitori acolo. La moaştele de la Saharna vin astăzi să se roage credincioşi din toată Moldova, dar și din comunitățile românești din Ucraina ori chiar din România. O vorbă umblă pe-acolo: „Când cineva nu mai avea putere, spunea: «Nu am decât să mă duc la Saharna să mă vindec»”, ne explică afluența de pelerini ghidul mănăstirii. „Sensul s-a schimbat de-a lungul vremii. Înainte de sovietici, asta însemna să vii să te cureţi şi să te rogi la mănăstire. Apoi - să te vindeci de vreo boală psihică la ospiciul de nebuni. Astăzi a veni să te vindeci la Saharna înseamnă din nou a-ţi căuta liniştea sufletească şi alinarea la moaştele Preacuviosului Macarie.”

„O vestire divină” şi un semn al „purităţii dumnezeieşti a acestui loc”

Istoria mănăstirii rupestre începe, probabil, în secolele X-XII. Nu ştim însă nimic despre întemeietorii şi vieţuitorii acestor sfinte lăcaşuri până târziu, în secolele XVII-XVIII. Aflat la mai puţin de 500 de metri distanţă de Mănăstirea Sfânta Treime a Saharnei, Schitul Bunei Vestiri, săpat în stâncă, este accesibil numai pe o cărare îngustă, ce urcă şi apoi trece peste apa râuleţului Saharna, care tocmai face un salt peste unul dintre cele 22 de praguri ale sale. Restaurat încă de la începutul anilor ’90, complexul monahal rupestru cuprinde o bisericuţă şi câteva chili. Zidul de piatră e văruit, pe afară, cu alb şi albastru. Sineală, cum se zice prin partea locului. Înăuntru, într-o firidă, o candelă împrăştie lumină roşiatică şi pare că Maica Domnului din icoană poartă hlamidă de foc. În semiîntunericul şi răceala pietrei pătrunde o credinţă locală: într-o zi unui vieţuitor din vechea mănăstire rupestră i s-a arătat chipul luminos al Maicii Domnului, sus pe stânca de-i zice acum „Grimidon”. Călugării au urcat şi au descoperit o amprentă de picior în piatră. S-a considerat a fi „o vestire divină” şi un semn al „purităţii dumnezeieşti a acestui loc” şi de aceea, nu peste multă vreme, aici s-a ridicat o nouă biserică.

Vartolomeu Mânăstrâmbă

Până către secolele XV-XVI, cele trei văi stâncoase din apropierea Nistrului - între care şi valea râuleţului Saharna - erau locuite de sihaştri, de la care ne-a rămas şi complexul monastic rupestru. Dar, în urma invaziilor tătare, cazace şi leşeşti, schitul Saharnei a fost părăsit, s-a ruinat şi aşa l-a aflat în anul 1776 schimonahul Vartolomeu Krivorucikoi, adică „Ciungul” sau „Mânăstrâmbă”. El caută locul de ridicare a unui nou aşezământ și trăieşte 40 de zile nevoindu-se în post şi în rugăciune, sperând că Divinitatea îi va trimite un semn. Şi în cea de a 40-a zi, Maica Domnului i s-a arătat înconjurată de foc, pe stânca cea înaltă a Grimidonului, indicând cu mâna în ce loc anume să ridice mănăstirea. Când au fost şi au căutat, călugării au găsit urma Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în piatră şi au ridicat o capelă, în cinstea ei, chiar deasupra acelei urme.