de Laura Zmaranda şi Sorin Dumitrescu
Dacă nu aţi vizitat Mănăstirea Bârsana nu puteți spune că aţi văzut Maramureșul pe deplin. Fără să vă opriţi aici, în acest colțișor de pământ unde pare că s-au scurs picuri de Rai, călătoria dumneavoastră pe acest tărâm de poveste este incompletă. Fără finalitate spirituală. La Mănăstirea Bârsana, drumul către Dumnezeu începe după ce treceţi de o poartă înaltă maramureșeană. Această poartă este dimensiunea care separă două realități diferite. Lumea în care grijile copleșesc uneori viața și lumea în care rugăciunea vă eliberează de orice povară.
Prima mențiune apare în documentele familiei voievodale Drăgoșești
La vremea când am ajuns aici, întregul peisaj, cu toate văile care îmbrățișează mănăstirea, se purifica în lumina soarelui de amiază. Și o liniște profundă se întipărise nu doar în ansamblurile mănăstirii, ci parcă și în sufletele pelerinilor. Note florale discrete pluteau printre tufele de flori închipuite în zeci de culori și forme. În această mare de parfumuri și culori mi-am spus că așa trebuie să arate Raiul. Precum Mănăstirea Bârsana. Oare au crezut vreo clipă cei care au ctitorit-o că peste sute de ani va fi încă aici? Și odată cu acest gând filele istoriei au început să se întoarcă înapoi spre anul 1390. Acesta este anul în care istoria vorbește prima oară despre existența Mănăstirii Bârsana. Un act de proprietate al familiei voievodale a Drăgoșeștilor, veche familie nobiliară de origine română din Maramureș, face indirect referire la Mănăstirea Bârsana prin menționarea unui drum care duce către aceasta. Mai târziu, în anul 1405, un alt act de proprietate vorbește despre un „câmp al mănăstirii” și toate celelalte documente istorice care au rezistat timpului fac legătura între mănăstire și această familie nobiliară. Tot potrivit istoriei, la Bârsana au existat două vetre monahale aflate la nouă kilometri depărtare una de alta. Este vorba despre Mănăstirea Valea Slatinei și Mănăstirea Humâna. Se pare că cea din urmă a dispărut în secolul al XVIII-lea, în vreme ce cuibul monastic de pe Valea Slatinei a supraviețuit timpului, a fost strămutat și a devenit mănăstire. Și așa, mănăstirea de atunci a luat chipul mănăstirii de acum, Bârsana.
Este una dintre cele mai înalte biserici din Europa
În incinta mănăstirii totul este într-o ordine desăvârșită. Natura a asimilat complet acest complex monastic, astfel încât ai impresia că mănăstirea s-a înălțat pur și simplu din coasta pământului. Aproape că nu pare făcută de mâna omului. Arhitectura construcțiilor din lemn respectă cu sfințenie canoanele stilului maramureșean, iar ansamblul monahal este compus din poartă maramureșeană, turn cu clopotniță, biserică, altar de vară, chilii, capela, casa maiștrilor și atelierul artiștilor. Cea mai recentă construcție adăugată acestui ansamblu este muzeul mănăstirii, acolo unde sunt expuse costume tradițional maramureșene și obiecte de colecție specifice acestei regiuni. Întregul ansamblu monastic impresionează prin eleganță și sobrietate. Mănăstirea Bârsana nu este doar o bijuterie a Maramureșului și unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cult din nordul țării, ci și una dintre cele mai înalte construcții de lemn din Europa. Biserica nouă, căci despre ea este vorba, a fost construită între anii 1993 şi 1995 și are 57 de metri înălțime. Crucea de fier care se înalţă spre ceruri are 7 metri înălțime și aproximativ 500 de kilograme. La Mănăstirea Bârsana totul aminteşte de Rai. În interiorul bisericii, picturile în nuanțe calde, luminoase vorbesc despre Dumnezeu.
„Acest copil e jertfa curată pe care trebuia s-o plăteşti pentru ridicarea acestei mănăstiri”
Mănăstirea Bârsana este, asemeni multor altor mănăstiri din țară, înconjurată de legende, de povești întruchipate de mintea omului sau poate chiar de voința divină. Nu se știe decât atât. Că peste vremuri a dăinuit credința că aceia care au lucrat la ridicarea acestei mănăstiri au fost jertfiți. Cea mai cunoscută poveste despre jertfa plătită de oameni pentru înălțarea mănăstirii este cea a fiului preotului paroh Gheorghe Urda. Tânăr de 22 de ani, eminent, cu aplecare spre spiritualitate, Cristian și-a dedicat scurta sa viață lui Dumnezeu. Însă cu doar trei săptămâni înainte de a deveni primul teolog ortodox român doctorand la Oxford viața sa s-a încheiat, iar moartea sa a fost interpretată de oameni drept o jertfă pentru ridicarea mănăstirii. De altfel, și Preasfinția Sa, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, PS Justinian Chira, la înmormântarea tânărului i-a spus preotului paroh al mănăstirii, tatăl tânărului, că „acest copil e jertfa curată pe care trebuia s-o plăteşti pentru ridicarea acestei mănăstiri”. Poveștile despre tributul înălțării acestui sfânt lăcaș nu s-au oprit aici. Unul dintre meșterii care lucrau la turnul mare a căzut de pe acoperişul mănăstirii în timp ce lucra. Viața sa a atârnat de un fir de ață, dar după ce a stat în comă o perioadă și-a revenit. Un alt meșter, cel care a montat crucea pe biserica nouă, a paralizat după o vreme. Și astfel, legendele au continuat să se țeasă în jurul acestei mănăstiri. În timp, fiecare dintre tragediile pe care le-au trăit oamenii care au lucrat la ridicarea ei au fost interpretate ca o jertfă.
Ştiaţi că... Țara Lăpușului, Maramureş și vechea Ţară a Chioarului sunt renumite pentru mănăstirile lor splendide. De altfel, opt lăcașuri de cult din aceste regiuni sunt astăzi parte a patrimoniului mondial al UNESCO.