de Simona Lazăr şi Sorin Dumitrescu

Deși sună aproape la fel, „mătania” (sau „metania”) și „mătăniile” (sau „metanierul”) au sensuri diferite, în cultul creștin. Despre semnificațiile exterioare ale acestora, ca și despre înțelesul lor profund, aflați mai multe din interviul cu preotul misionar Mihai Păcuraru.

„Închinarea până la pământ semnifică părerea de rău profundă”

- Părinte Mihai Păcuraru, unul dintre primele lucruri pe care le țin minte din relația cu bunica mea este acela că mă învăța cum să mă închin și mă îndemna „să fac metanii”, adică să îngenunchez și să mă aplec, până fruntea mea atingea pământul, un gest pe care eu l-am înțeles ceva mai târziu în viață, dar l-am deprins atunci, în copilărie. Ce este, de fapt, metania? Dar mătăniile?

- Mătania (var. metania, de la grecescul metanoia = căință, schimbarea cugetului rău în bun) reprezintă, ca gest cultic, o închinare până la pământ în semn de venerație și de pocăință. Ca formă văzută, ea poate fi de două feluri: mătanie mică (și constă doar în înclinarea trupului și atingerea pământului cu mâna dreaptă/mâinile) și mătanie mare (cu îngenunchere și atingerea frunții de pământ). La forma de plural, un alt înțeles al acestui termen (mătanie) este cel de mătănii - șirag de mărgele de os, de lemn, de bobițe împletite etc. pe care călugării sau credincioșii mireni îl folosesc în timpul rugăciunilor pentru a-și concentra, a-și aduna mai lesne mintea la rugăciune sau pentru a ține o evidență a rugăciunilor într-o serie repetitivă. Dincolo de semnificația exterioară pe care o cuprinde, metania exprimă, într-un înțeles mai profund, starea de întoarcere sinceră a celui ce a greșit de la calea morții la cea a vieții sau a iubirii lui Dumnezeu și a semenilor. Prosternarea (plecăciunea) semnifică părerea de rău profundă pentru răul săvârșit (asemenea vameșului din pildă, a femeii desfrânate ce a uns cu mir și cu lacrimi picioarele Mântuitorului, a fiului risipitor și a unui întreg șir de păcătoși ce și-au smerit cugetul și au venit la Dumnezeu cu pocăință și recunoștință), dar, totodată, și căderea pe care o suferim prin păcat, moartea sufletească la care ajunge omul fără Dumnezeu, moarte din care schimbarea cugetului și a vieții după voia Bunătății și Frumosului veșnic ne repune în starea verticală, restaurată a vieții, a învierii.

„Crucea este armă și mod de viețuire”

- Metania este însoțită de semnul crucii, fără de care nu ar fi împlinită...

- Așa este. Însoțirea plecăciunii (mătaniei/metaniei) de însemnarea trupului închinătorului cu chipul Sfintei Cruci distinge acest gest liturgic (cultic) de alte forme de închinare rituale sau religioase (necreștine). Ea transmite mesajul că, odată botezat, omul (creștinul) nu mai trăiește singur/izolat, ci unit (cu voia lui) Hristos - Cel care ne însoțește cu puterea iubirii Sale mântuitoare, pe Calea vindecării minții și a sufletului, traversând împreună drumul calvarului, răstignirea, mormântul (moartea cu trupul) pentru a ajunge la îndreptarea vieții (renașterea duhovnicească prin Sfintele Taine) și înviere. Crucea este arma biruitoare pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul ca semn văzut al iubirii dumnezeiești față de om, putere de care tremură împărăția întunericului, neputincioasă, din cauza mândriei, să o înțeleagă și să o urmeze. Este armă și mod de viețuire la care aderă creștinii de la Botez, prin lepădarea de iubirea egoistă de sine și prin compătimirea întregii făpturi înșelate și aflate în durerile morții sufletești (păcatului) și trupești.

- Dacă plecăciunea este simbolul căinței, ce semnifică ridicarea creștinului din poziția îngenuncheată?

- Fiecare mătanie, pe lângă închinare, este urmată de o ridicare, semn că suntem chemați la cele de sus, la viața în lumină și în credința nezdruncinată în înviere, deci în ascultarea de Atotînțeleptul și Atotbunul Dumnezeu. Suntem chemați la sfințenie, la desăvârșire, la înnoirea vieții și la lepădarea faptelor întunericului, care ne robește coborându-ne în rușine și goliciune (interioară - de sens și exterioară - lumina purității ce îmbrăca la început pe omul din Rai). Așa cum arătam la început, metania, în sensul cel mai adânc, semnifică schimbarea de atitudine, de înțelegere, de aderare a omului la un stăpân al vieții sale (de la cel rău la Dumnezeu).

Când nu se fac prosternări

- Omul face metanii atunci când se roagă, în biserică sau acasă, dar știu că există anumite momente, bine orânduite, în care nu se recomandă această închinare până la pământ...

- În momentele de sărbătoare, săvârșirea mătăniilor este temperată/suprimată, pentru că Nunta sufletului cu Hristos, Mirele Bisericii, are loc după ce în prealabil omul a parcurs etapa curățirii, sărbătoarea fiind deja o bucurie a sufletului luminat și îndreptat. Nu se fac mătănii de la Crăciun - Nașterea Domnului și până la Bobotează - Botezul Domnului. De asemenea, de la Paști - Învierea Domnului nostru Iisus Hristos și până la Rusalii - Pogorârea Sfântului Duh, nu se fac mătănii și nici nu se îngenunchează, chiar și la citirea Sfintei Evanghelii. De altfel, la citirea Sfintei Evanghelii mulți îngenunchează ca semn al evlaviei, dar Biserica ne cheamă să stăm „drepți să ascultăm” cuvântul acesteia. În schimb, perioadele de reculegere și de meditație mai profundă la întâlnirea cu Domnul Hristos ca Judecător instituite de Biserică, perioadele de post, abundă în îngenuncheri și prosternări (mătănii) ce-l predispun de creștin la interiorizare (coborârea rugăciunii în inimă), la pătrunderea înțelesului și trecerea la împlinirea iubirii față de toți oamenii.

- Ce trebuie să știe creștinul ortodox despre felul și locul unde se fac mătăniile?

- Adesea mătăniile se săvârșesc în fața sfintelor icoane. Dar dragostea frățească ne îndeamnă la plecăciune unii în fața celorlalți, la recunoașterea noastră ca nevrednici de o cinste ca a celorlalți. Adesea, în timpul slujbelor sunt momente când credincioșii se pleacă unii în fața celorlalți, ca semn smerit al prețuirii sau își cer să fie pomeniți la rugăciune unii de ceilalți pentru o mai mare ascultare pe care au dobândit-o la Dumnezeu. Mătăniile sunt, deci, gesturi de prosternare cuvenite în primul rând Sfintei Treimi, Dumnezeul nostru, însă - prin faptul că și oamenii sunt purtători ai chipului Său - ne plecăm și unii în fața celorlalți, cerându-ne ajutorul și mijlocirea. Toate aceste mătănii sunt învăluite în adorarea lui Dumnezeu, fiind adesea întreite ca număr. Când ne închinăm la sfintele icoane întâi facem două mătănii (mici sau mari), după care sărutăm icoana și mai facem o mătanie, în semnul Persoanelor Sfintei Treimi.

O matematică a „celor veșnice”

- Aminteam, la începutul dialogului, despre „metanier”. Ce este acesta?

- Mătania sau metanierul este un șirag de bobițe împletit din lână neagră, lâna prefigurând pe Mesia. Culoarea acesteia - negrul - ne aduce aminte de moarte, dar în același timp de Înviere. Gândul omului trebuie să fie la moarte, ne învață și Sfinții Părinți, pentru a fi vii. Acest obiect lumesc, „metanierul”, ne ține trezi în rugăciune, iar purtându-l, în mâna stângă pentru a ne închina cu dreapta, numărând rugăciunile pe bobițe/noduri, învățăm precum pruncii pe abac adunarea. O matematică a „celor veșnice” ni se va întipări în minte. Nu degeaba metanierul este numit și sabia creștinului. La rânduiala tunderii în monahism, când noul monah primește metanierul, se spune: „Fratele nostru primește sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos!”. Cu metania ținută în mână ne apărăm de duhul ispititor al uitării, al nepăsării. Mătania nu este folosită doar de călugări, este recomandată tuturor creștinilor. Aceste noduri împletite cu dragoste de mâini iscusite sunt legătura noastră cu cele sfinte, împletirea timpului de aici cu cel de dincolo, cu rugăciunea neîncetată.

- Cum se lucrează un metanier?

- Împletirea unei singure bobițe de mătanie are la bază o succesiune de nouă cruciulițe suprapuse, acestea reprezentând cele nouă cete îngerești. Se spune că în primele secole, unui călugăr de la Mănăstirea Varlaam din Sfântul Munte Athos, pentru a se ajuta la canonul de rugăciune, i-a venit ideea să împletească pe o sfoară mai multe noduri, corespunzătoare rugăciunilor ce le avea de făcut. În felul acesta, rula între degete sfoara și la fiecare nod spunea o rugăciune, fără a-și împrăștia mintea cu numărarea acestora. Dar diavolul, urâtorul binelui, venea și-i desfăcea nodurile de pe sfoară, pentru ca sărmanul monah să se încurce, să nu-și poată duce la capăt canonul. Atunci, un înger al Domnului a venit și l-a învățat pe monah cum să împletească sfoara în nouă noduri suprapuse în formă de cruce și cum nimic nu este întâmplător în iconomia lui Dumnezeu, acestea reprezintă cetele îngerești, ce aduc slava celor de sus și vin în întâmpinarea/ajutorul nostru în lupta cu ispitele. De atunci potrivnicul diavol nu a mai putut desface nodurile sforii, iar monahul s-a putut ruga în pace. Mătaniile, din punct de vedere istoric, apar în secolul al IV-lea și sunt atribuite Sfântului Pahomie, care i-a învățat pe monahii ce nu cunoșteau carte, să se roage rulând o sfoară pe care făcuse mai multe noduri înșiruite. Până la acea vreme, se obișnuia în mănăstiri să se ajute în numerotarea rugăciunilor, folosind două castroane. Într-unul era un număr de semințe, corespunzătoare numărului de rugăciuni și, pe parcursul închinării, mutau boabă cu boabă în castronul gol.

„Ne ajută să ne concentrăm la rugăciune, nu la numărarea acestora”

- Ce sunt aceste rugăciuni? De ce trebuie ținută „evidența” lor?

- Multe cărți, multe tratate vorbesc despre rugăciunea inimii, despre cum putem să ajungem a ne împleti gândurile cu Hristos Dumnezeul nostru. Ne învață, prin sfatul și coordonarea preotului duhovnic, să facem un anumit număr de rugăciuni zilnice. Aceste rugă- ciuni scurte, adresate Mântuitorului („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” sau Maicii Sale: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu ajută-mi!”, generale, „Doamne Iisuse Hristoase pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și a tuturor sfinților, miluiește-ne pre noi!” sau cu ajutorul sfinților, cuvioșilor, puterilor îngerești etc.), numărate pe metanier, ne ajută să ne concentrăm la rugăciune, nu la numărarea acestora. Învățăm cu alte cuvinte să nu fim atenți la cantitate, ci la calitate. Vorbind despre împletirea minții cu rugăciunea, vă propun să facem un exercițiu de imaginație, aducându-ne aminte de cuvintele vrednicului de pomenire părinte Ilie Cleopa. Acesta, când se întâlnea în curtea mănăstirii cu un călugăr sau cu un mirean, îl îndemna aproape frenetic să aibă gândul la moarte, repetând „Moarte, moarte, moarte, Înviere, Înviere, Înviere...!”, și încheia spunând cu multă dragoste tuturor „Mânca-v-ar Raiul!”. Asociați acestei imagini mătania/metanierul și veți înțelege rostul ei și al rugăciunii permanente.

„Cu metania ținută în mână ne apărăm de duhul ispititor al uitării, al nepăsării“

„Metanierul este numit şi sabia creştinului“

„Metaniile monahale au 100 sau 300 de noduri, iar cele ale mirenilor sunt de 33 sau de 50“

- Există vreo deosebire între metanierul unui mirean și cel al unui monah ori preot?

- Metaniile monahale au 100 sau 300 de noduri, iar cele ale mirenilor sunt de 33 (33 de ani a fost pe pământ Mântuitorul) de noduri sau de 50. La capătul șiragului este împletită o cruce, amintindu-ne încă o dată de Răstignirea Domnului Hristos și răscumpărarea firii umane, și se încheie cu un ciucure, numit „canaf”, acesta are menirea de a fi ca o batistă pentru ochii rugătorului, având ca scop ștergerea lacrimilor. La început călugării foloseau struguri în loc de bobițe prin care treceau o sfoară, dar fiind perisabili, s-a renunțat treptat la acest model. Bobițele sunt separate uneori de unele mai mari sau de o „mărgică”, pentru a ne ajuta când ne rugăm și rulăm pe degete mătania, să știm că am ajuns la un anumit număr, să începem o altă succesiune de rugăciuni sau să continuăm cu o altă rugăciune. De ce aceste noduri sunt împletite în șirag, formând un cerc? Pentru a arăta perfecțiunea divină și universalitatea chemării la El, a tuturor oamenilor. Crucea din capătul lor ne descoperă calea, scopul vieții - mântuirea prin Mântuitorul („Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ție!”), spunem în rugăciunea către Sfânta Treime. Crucea așezată pe metanier în rând cu bobițele ne aduce aminte că mântuirea pregătită nouă I se datorează Domnului Iisus Hristos, Cel care a pătimit pentru noi și pentru a noastră mântuire. De aceea, și noi trebuie să ne jertfim pe calea rugăciunii, conștienți că puterea de a ne ruga și folosul rugăciunii ne vin de la Mântuitorul Hristos. Numărul bobițelor de mătănii amintește creștinilor datoria și chemarea permanentă: „Rugați-vă neîncetat.” Metanierul este doar un instrument care ne trezește la „trezvie”. Atribuirea unui număr mai mic de mătănii mirenilor se datorează doar îndeletnicirilor, serviciilor acestora. Nu putem să mergem, de exemplu, la muncă cu un șir de mătănii de 300 de bobițe. Va fi lung și ne va încurca în desfășurarea activităților ce ni se impun. Cu un metanier lung sau scurt, cu metanii de deget sau fără niciun instrument ajutător, toate gândurile noastre să fie curate, să fie de la Dumnezeu și să ducă la Dumnezeu.