de Simona Lazăr
Perioada Postului Mare este socotită în Biserica Ortodoxă ca şi perioadă de post prin excelenţă. Iar post înseamnă, aşa cum ştim, stare de veghe, de încordare în luptă sau chiar şi de aşteptare a luptei cu inamicul, cu vrăjmaşul mântuirii; înseamnă a sta în postul de luptă, cum ar fi de exemplu pe front. În rânduielile de slujbă din cărţile de cult în post se schimbă, efectiv, tipicul şi aceasta cu atât mai mult în Postul Mare. Astăzi vom cere deslușiri asupra Postului Mare de la preot lector dr. Vasile Bîrzu (foto; Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”).
Atmosfera de luptă spirituală
- Părinte lect. dr. Vasile Bîrzu, ne aflăm, iată, la începutul Postului Mare, în acest an 2020, și vă propun să începem cu câteva deslușiri despre specificul liturgic și spiritual al acestor săptămâni care urmează.
- Specificul liturgic şi spiritual al Postului Mare este unul complex, împletindu-se mai multe tematici, spre a descrie în amănunt itinerarul spiritual pe care îl urmau neofiţii primelor veacuri, ce se îmbrăcau în lumina lui Hristos prin primirea Botezului la sfârşitul acestei perioade de nevoinţă. Şi, deşi aceasta este finalitatea Postului Mare, succesiunea Duminicilor Postului aproape că nu pomeneşte defel tema luminii (doar Duminica a 2-a, a Sfântului Ierarh Grigorie Palama, şi cea de a 5-a, a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, trimiţând prin doctrina şi viaţa acestor sfinţi la tema luminii), cum la fel de rară este această temă şi în cântările principalei cărţi de slujbă din această perioadă, Triodul. Însă, în mod sigur, îmbrăcarea în lumina lui Hristos este adevăratul scop al Postului Mare, dar modul cum se realizează această îmbrăcare este unul, pe de o parte, dramatic, evocat de atmosfera de război duhovnicesc, de luptă spirituală pentru restaurarea dreptăţii în lume şi a chipului lui Dumnezeu din om pe care o realizează slujbele de peste săptămână, iar, pe de altă parte, iniţiatic, evocat de succesiunea încifrată a tematicii celor şapte Duminici ale Postului sau chiar a celor zece Duminici ale Triodului care îl reintroduc pe omul izgonit din Rai în Raiul Învierii lui Hristos, ca expresie a recâştigării mântuirii sale. Urcuşul duhovnicesc al Postului Mare şi tematica principală a lui conduc omul, prin rânduiala slujbelor, la recâştigarea integrităţii fiinţei umane, la restaurarea chipului divin şi nu numai a chipului divin, ci a slavei cu care a fost înzestrat la început şi pe care o recâştigă acum în Hristos prin înviere.
„Slăbănogul din Capernaum simbolizează chipul lui Dumnezeu din om aflat într-o stare căzută”
- Nu avem acum spațiul necesar pentru a explica, exemplifica toate temele centrale ale Duminicilor din Postul Mare. Să încercăm, însă, să trecem cu gândul și cu înțelegerea măcar asupra unora dintre ele...
- Centrală şi esenţială pentru înţelegerea tainei iluminării prin slujbele şi Duminicile specifice Postului Mare este pericopa ce descrie vindecarea slăbănogului din Capernaum din Duminica a 2-a din Post, a Sfântului Grigorie Palama. Slăbănogul din Capernaum simbolizează chipul lui Dumnezeu din om aflat într-o stare căzută, paralizată, dar care a fost restaurat deplin de Mântuitorul Iisus Hristos prin minunea săvârşită asupra firii omeneşti a acestui slăbănog, pe care o vindecă cu lucrarea sau energiile Sale necreate despre care vorbeşte teologia Sfântului Grigorie Palama. Chipul dumnezeiesc din om e într-atât de distrus, încât slăbănogul e purtat de cei patru prieteni ai săi, care preînchipuie şi înlocuiesc cele patru afecte generale sau cele patru virtuţi cardinale ale firii omeneşti. Pe de altă parte, imaginea slăbănogului purtat şi coborât de cei patru prieteni ai săi prin acoperişul casei unde era Iisus face trimitere la chipul slavei dumnezeieşti (Iez 1, 1-28, 3, 23, 9, 3, 10, 4, 18, 19; Is 6, 3) manifestat în Vechiul Testament prin Tronul de Heruvimi (Merkaba), având cele patru chipuri (de leu, de vultur, de om şi de taur) ca simboluri ale virtuţilor cardinale ale sufletului, deasupra cărora odihneşte slava dumnezeiască.
„Sfânta Cruce ne este înfăţişată ca pom al vieţii”
- Care sunt cele mai puternice mesaje pe care le percepe (sau ar trebui să le perceapă) creștinul practicant, cel care nu lipsește din biserică, în toate duminicile și sărbătorile -, dar și acela care, asemeni „fiului risipitor”, se reîntoarce (fie și măcar în această perioadă a postului) la practica dreptei credințe?
- Şi următoarele Duminici ale Postului Mare, a 3-a care e a Sfintei Cruci, a 4-a a Sfântului Cuvios Ioan Scărarul şi a 5-a a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, putem spune că descriu manifestarea, restaurarea şi dezvoltarea chipului dumnezeiesc din om. În Duminica Sfintei Cruci, Sfânta Cruce preînchipuie prin cele patru extremităţi ale ei acelaşi Tron de Heruvimi, fiindu-ne înfăţişată ca pom al vieţii şi al cunoştinţei binelui şi răului aşezat în mijlocul Raiului Postului din care suntem invitaţi să gustăm euharistic, dar şi mental urmându-L pe Hristos prin chemarea adresată de Evanghelie: „Cine vrea să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine şi să-mi urmeze Mie”. (Mc 8, 34). Următoarele Duminici vor duce chipul acesta restaurat şi exersat la asemănarea cu Dumnezeu prin edificarea şi câştigarea arhitecturii propriilor virtuţi construite pe temelia celor patru virtuţi cardinale şi descrise în Scara Sfântului Ioan Scărarul, şi apoi manifestarea deplină, în slavă, a acestei asemănări cu Dumnezeu simbolizată prin pilda vieţii Sfintei Maria Egipteanca, care se arată înălţată şi îmbrăcată în slavă către Sfântul Zosim asemenea unui heruvim plutind înălţată de la pământ. Astfel, prin itinerarul spiritual descris între aceste Duminici, a 2-a şi a 5-a din Post, sunt simbolizate realizarea restaurării chipului lui Dumnezeu din om şi ducerea lui la asemănarea cu Dumnezeu, iar prin itinerarul mai larg ce include şi prima Duminică şi pe cea de a 9-a (a Floriilor) şi a 10-a (a Învierii) e descrisă recâştigarea mântuirii de la Adam izgonit din Rai, ajuns gol şi ruşinat, la omul nou restaurat în persoana unei păcătoase, Maria Egipteanca, care se manifestă ca tron de heruvimi ce odihneşte şi străluceşte slava dumnezeiască şi care intră mai departe împreună cu Hristos în Ierusalim spre a birui prin Cruce pe vrăjmaşii mântuirii şi apoi şi mai departe, în Ierusalimul slavei cereşti, prin Înviere şi Înălţare.
„Slujbele evocă încordarea spirituală pentru desăvârşirea şi dreptatea la care e chemat ascetul”
- Putem vorbi despre o „hartă a postului”, pentru inițiați și neinițiați?
- Aşa cum iniţial Postul Mare a fost înţeles ca perioadă prin excelenţă dedicată pregătirii ascetice a neofiţilor pentru a se îmbrăca prin Botez cu şi în Hristos, la fel Sfinţii Părinţi au edificat itinerarul liturgic şi duhovnicesc al Postului tot ca o cale spre îmbrăcarea prin asceză, rugăciune şi slujire liturgică a „hainei sau veşmântului de lumină al sufletului” fără de care nu vom fi primiţi în Cămara de nuntă a Mirelui Hristos, despre care aşa de frumos se cântă în Deniile din Post. Tocmai acest aspect al Postului Mare, al modului cum fiecare credincios, nu doar cei care urmează să se boteze, se reînveşmântează în lumina lui Hristos, trebuie reliefat şi accentuat, el nefiind atât de mult accentuat în tratatele de explicare a semnificaţiilor duhovniceşti ale Postului Mare, dar fiind expresia iniţierii mistagogice continue, în Hristos, a credincioşilor deja botezaţi şi chemaţi la o mai desăvârşită unire în putere cu Hristos printr-un război sau luptă duhovnicească asiduă şi acerbă dusă prin slujbe, luptă şi război care nu sunt atât de bine înţelese în conştiinţa actuală a Bisericii şi a cărei metaforă căutăm să o facem înţeleasă. Slujbele din Postul Mare evocă această încordare spirituală pentru desăvârşirea şi dreptatea la care e chemat ascetul, dar şi Biserica în ansamblu. În primul rând, spre deosebire de celelalte perioade din anul bisericesc, în timpul Postului Mare, Psaltirea într-o mănăstire se citeşte de două ori, iar nu doar o dată pe săptămână. În plus, se mai introduc, în afară de Ceasurile care se citesc şi în restul anului bisericesc, şi Mijloceasurile, care sunt tot un grup de trei psalmi, însoţite de rugăciune al căror conţinut spiritual e mult mai plin - decât conţinutul Ceasurilor - de încărcătură dramatică, de tânguire şi cerere a dreptăţii lui Dumnezeu, de evocare a luptei vrăjmaşului împotriva sufletului, dar şi a biruinţei acestuia asupra diavolului.
„Cuvintele cele de viață” ale lui Iisus
- Vorbiți despre un „război” asumat, deopotrivă, de preot și de credincios...
- Poate în cultul liturgic desfăşurat în multe dintre bisericile parohiale, această dimensiune de luptă pentru mântuirea proprie şi pentru dreptatea lui Hristos nu este atât de evidentă, din condiţii obiective, nesăvârşindu-se toate slujbele. Însă dacă participăm la toate slujbele dintr-o mănăstire în această perioadă de Post, observăm că, prin introducerea masivă a psaltirii în cult în timpul Postului Mare, a Ceasurilor şi a Mijloceasurilor, a Cântărilor lui Moise îmbinate într-un mod special cu cântările Triodului în timpul Utreniei, prin lecturile paremiilor din Geneză la Vecernie şi din proorocul Isaia la Ceasul al 9-lea, lecturi având o încărcătură dramatică şi de răsturnări de situaţii, ne aflăm, de fapt, într-un război propriu-zis atât în sensul originar al cuvântului din greacă, adică de polemică, „polemos”, cât şi în sensul metaforic, dar realist, moştenit în limba română din limba slavă - „razboj”, ca instrument de ţesere a unui veşmânt de lumină din cuvintele pline de Duh ale cărţilor de slujbă. Nu vom intra acum în amănunte spre a arăta cum anume se duce acest război în ambele sale dimensiuni, ci ne vom referi doar pe scurt la finalitatea lui, anume acest „veşmânt de lumină” care a fost constitutiv ontologic firii umane a protopărinţilor Adam şi Eva. Într-una dintre cântările Canonului Mare, cuvintele pe care noi le rostim la slujbe sunt numite „cuvintele cele de viaţă” ale Cuvântului Hristos (Cântarea a IV-a) care ung şi adapă sufletul credinciosului. E o referinţă clară, în alt limbaj poetic, la reînveşmântarea în Hristos la care suntem chemaţi în timpul Postului, o reînveşmântare concretă ce se realizează prin participarea la slujbe. Iar veşmântul realcătuit este veşmântul pe care Adam l-a pierdut în Rai odată cu căderea sa, este veşmântul de lumină mai strălucitor ca zăpada în care S-a arătat Hristos ucenicilor pe Tabor şi după Înviere, e veşmântul virtuţilor şi al armelor duhovniceşti pe care fiecare credincios trebuie să îl aibă pentru a putea participa la Înviere şi la Cina Mirelui ceresc.
„Se dărâmă cetăţile gândurilor rele ale vrăjmaşului”
- Spuneați că există o „finalitate” a acestui „război”, o împlinire, aș zice, a întregului demers de restaurare a chipului lui Dumnezeu din om… Care este aceasta și când devine ea plenară?
- Vorbeam despre „război” ca „luptă”, dar și despre „război” ca „instrument” cu care se țese acest veșmânt de lumină. Veșmânt în care îl vedem îmbrăcat pe Hristos, în ultima Duminică din Post, înainte de Duminica Floriilor, de Cuvioasa Maria Egipteanca, marea păcătoasă desfrânată din cetatea Alexandriei şi marea sfântă din pustia Iordanului, arătându-ne prin aceasta tocmai finalitatea la care trebuie să ajungem, realizarea deplină a asemănării cu Dumnezeu, restaurarea interiorizată a stării paradisiace pierdute de primii oameni în Rai. Duminicile din timpul Postului descriu fiecare câte o treaptă a acestei restaurări a chipului divin din om până la realizarea deplină a asemănării, omul participând la această restaurare a propriei firi prin efortul urmării lui Hristos „prin mişcarea raţională a minţii” care e însuşi chipul lui Dumnezeu din om. Slujbele Postului Mare sunt tocmai acest exerciţiu intens şi susţinut de „mişcarea raţională a minţii” după Hristos, mişcare care implică, aşa cum vom vedea, o luptă interioară, un război duhovnicesc dus cu mult discernământ în care se dărâmă cetăţile gândurilor rele ale vrăjmaşului şi se întăreşte tot mai mult Cetatea duhovnicească a sufletului ce-L odihneşte în el pe Hristos. La fel, Canonul cel Mare e un efort de alegere raţională a binelui de rău, o mişcare raţională deci, care prin recapitularea faptelor bune şi rele ale neamului omenesc duce la restaurarea firii omeneşti din fiecare om care îl trăieşte ca mădular al Bisericii. Ajungem, astfel, la finalitatea eclesială a acestui război duhovnicesc purtat cu ajutorul slujbelor, nu doar omul ca persoană angajată în relaţie cu Dumnezeu întărindu-se şi îndumnezeindu-se, ci şi Biserica sau comunitatea credincioşilor care se roagă fiind văzută ca o Cetate salvată, păzită şi întărită prin acest război duhovnicesc purtat de credincioşii care se nevoiesc în post şi în rugăciune.
„Liturghia minţii“
- Care este rânduiala slujbelor bisericești în Postul Mare?
- Dacă în cealaltă perioadă a anului bisericesc, Hristos este Cel care se jertfeşte atunci când se slujeşte Liturghia în fiecare zi, în Postul Mare, peste săptămână neslujindu-se Liturghia, funcţia ei e suplinită tocmai de aceste slujbe speciale din Postul Mare, pe care Sfinţii Părinţi le-au numit Liturghia minţii sau Liturghia rugăciunii. Plinindu-le, creştinii practic luptă şi ei în locul lui Hristos, plinesc şi ei, ca şi Sfântul Apostol Pavel, lipsa suferinţelor lui Hristos, pentru Trupul Său, Biserica, punându-se la încercare spre a se arăta vrednici de Învierea făgăduită. Iar Liturghia aceasta a rugăciunii e exact lupta şi tânguirea credincioşilor pentru adevărul şi dreptatea lui Hristos în lume, fiind rugăciune deopotrivă de laudă şi de cerere, de mijlocire, de căinţă şi de blestem, aşa cum se aude în biserici acum prin psalmii din citirile Psaltirii sau din rânduiala Ceasurilor, sau într-un mod mai elaborat în stihurile Cântărilor lui Moise îmbinate cu Tricântările Triodului în Utrenie.
Cuvântul lui Dumnezeu devine armă
- Exemplificaţi-ne această luptă...
- O exemplificare concretă a modului de desfăşurare a acestei lupte o avem chiar în timpul Postului Mare, printr-o sărbătoare care cade de fiecare dată în acest post, anume cea a Sfinţilor 40 de Mucenici, despre care ni se spune în viaţa lor că erau, să ne exprimăm modern, nu doar foarte îndemânoşi şi viteji mânuitori ai armelor, ci şi pricepuţi în a rosti psalmii cu stihurile lor de luptă antirhetică. Atunci când ighemonul Lisie din Sevasta a poruncit să li se sfărâme dinţii cu pietre şi să fie bătuţi cu pietre în lac pentru faptul că nu voiau să se închine idolilor, ei au început să rostească psalmi, iar pietrele au început să se întoarcă spre cei care îi loveau şi chiar au lovit şi au zdrobit gura acelui ighemon care dorea să-i omoare. Deci pe cei care împlinesc sfinţenia şi Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu îi apără şi Cuvântul Lui devine pentru ei o armă, o aruncătură (prosbole), un scut care întoarce înapoi şi loveşte pe vrăjmaş cu propriile arme.