de Carmen Ciripoiu şi Sorin Dumitrescu

„Pe timpurile mai vechi decât domniile noastre, până şi bisericile de lemn erau foarte rare. Atunci, în jurul unei astfel de cruci (troiţa) se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic” (Nicolae Iorga). Numite și cruci la răscruci, răstigniri, sau lemne, „troițețe sau stâlpul cerului au rol ritual și închipuie axul cosmic, pentru că, odată înălțat, teritoriul din jurul lor devine locuibil”. Iată care este istoria troițelor, bisericuțele în miniatură.

Datează din Evul Mediu

Tradiția spune că după ce iese din trup, sufletul „se plimbă” prin locurile cunoscute vreme de 40 de zile, după care se înalță la cer, iar în umblarea sa vine și se odihnește la crucea de lemn, de jurământ. Acesta este motivul pentru care bătrânii numesc troițele „casa sufletului”. Dar troițele nu au devenit locul unde românul aduce slavă lui Dumnezeu de ieri, de azi, ci, spune tradiția, datează din Evul Mediu. În timp, la acestea s-au închinat de la cnezi și voievozi până la marile dinastii domnești ale Basarabilor și Mușatinilor. În acele vremuri, afirmă istoricii, troițele au fost ridicate pentru a înștiința oamenii de anumite legi sau porunci domnești, fie pentru a le aminti că acolo s-au aflat odinioară diferite monumente sau pentru a aduce în atenția comunității numele unor eroi ai neamului, jertfiți pe alte meleaguri sau îngropați în alte locuri, ori pur și simplu pentru ca lumea să vadă rolul important al unor familii de vază. Drept urmare, în vechime, troițele au fost ridicate de la membrii marii nobilimi românești până la târgoveți, negustori, obști sătești, preoți de mir, care au optat pentru monumentele de piatră, mult mai durabile decât cele din lemn, dar și mult mai scumpe. Interesant este faptul că, în acele vremuri, troițele au fost înscrise cu stema Moldovei. Cât privește troițele de lemn, acestea au fost dintotdeauna ctitoria țăranului român, iar meșterii locali le-au transformat în adevărate opere de artă, îmbogățindu-le cu sensuri creștine, episoade biblice sau Răstignirea Domnului.

Indică nevoia oamenilor de a intra în comuniune cu cerul

Potrivit specialiștilor, toate troițele sunt așezate la bifurcația drumurilor, la răscruci, pentru ca omul, ispitit de diavol, să găsească drumul cel drept în momentele de cumpănă. Pe de altă parte, se spune că orice persoană care ajunge la o răscruce va trebui să aleagă drumul care îl poartă spre viață, lucru care se întâmplă cu ajutorul troiței. De asemenea, troițele sunt așezate la ieșirea și intrarea din sate, fântâni sau capete de pod. Oamenii de știință spun că prezența troițelor în centrul aşezărilor indică nevoia comunităţilor de a intra în comuniune cu cerul prin această punte de legătură cu înălţimile, pentru a beneficia de ocrotirea şi sprijinul lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, troițele se ridică și în locurile unde cineva a murit în condiții groaznice, în locurile bântuite, pentru ca spiritele să se liniștească, dar și în zonele unde se întâmplă des accidente, precum și pe porțiunile periculoase de drum, unde s-a petrecut o salvare miraculoasă, ca semn de mulțumire adusă Domnului. Din punct de vedere tehnic, cele mai simple cruci din lemn au fost cele săpate direct în trunchiuri de copaci netezite pe două laturi sau cele construite din două lemne încrucişate. Braţele scurte sunt acoperite cu două scânduri, ca două aripi, pentru a fi ferite de intemperii, acoperişul troiţei semnificând, potrivit etnologilor, atât coborârea, cât şi înălţarea sufletului. Important de precizat este faptul că troițele sunt construite întotdeauna pe partea dinspre răsărit a drumurilor, cu spatele la soare, pentru ca oamenii care se închină să fie mereu cu faţa către răsărit.

Există troițe de izvor sau de drum, unde oamenii atașează pomelnice pentru cei trecuți în neființă, dar și troițe ediculare (cu panouri înscrise) și troițe de pomană, în care trecătorii lasă ofrande alimentare. În plus, există și sate unde gardurile devin suporturi pentru șiruri de troițe mici

Cele mai vechi monumente din ţară

Printre cele mai vechi troițe din România sunt cele 70 de monumente din Șcheii Brașovului. Acestea au fost ridicate în urmă cu secole de oameni de vază ai Șcheilor, iar prima atestare a unui astfel de lăcaș de cult datează din anul 1292. Fiecare troiță are legenda ei, iar numele îl poartă după cel care a construit-o sau cei care au renovat-o, dar și după locul și motivul construirii ei. O troiță deosebită, de altfel cea mai mare bisericuță în miniatură ridicată din piatră, un adevărat ansamblu megalitic în jurul căruia s-au născut multe poveşti, este Crucea Manafului, un monument vechi de un secol şi jumătate, decorat cu personaje biblice şi elemente zoo şi fitomorfe, specifice Islamului. Aflată undeva la jumătatea drumului dintre Săhăteni şi Năeni, pe vechiul drum al negustorilor, Crucea Manafului este o piesă unică în întreaga zonă, care a fost ridicată în 1846, în vremea domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu. Unic în Europa este muzeul crucilor din Măceșu, un sat din apropierea orașului Târgu Cărbunești, unde vizitatorii pot admira cruci de lemn, pictate naiv, cruci vechi din care nu se mai păstrează toate elementele sau pe care culorile abia se mai pot distinge, cruci de căpătâi, de jurământ şi nu numai. În muzeu există cruci de zeci de ani, dar și unele mai vechi de 100 de ani. Impresionante rămân și crucea lui Constantin Brâncoveanu din 1691, cea a lui Constantin Ipsilanti din 1803 sau a lui Alexandru Ioan Cuza, ridicată în anul 1860.