de Valentin Ţigău

Omul și omenirea trec, în această perioadă, prin încercări care, pentru mulți, sunt copleșitoare. Pentru creștinul ortodox, care parcurge, totodată, și drumul, repetat de două milenii, al Postului cel Mare, cu toate „stațiile” pătimirii lui Hristos, există, dintotdeauna promisiunea Învierii. Despre învierea din morți sau despre ieșirea din înșelarea stăpânirii demonice - iată subiectul acestui interviu pe care l-am realizat cu preotul misionar Mihai Păcuraru (medalion).

„Este chiar ceasul să vă treziţi din somn”

- Părinte Mihai Păcuraru, creștinul ortodox traversează acum Postul Paștelui, la capătul căruia - așa cum de 2.000 de ani se întâmplă - jertfa Mântuitorului pentru salvarea Omului (a omenirii) va culmina cu Învierea lui Hristos și cu promisiunea Vieții celei Veșnice... Iată o temă care ne preocupă acum, poate, mai mult ca niciodată... Să vorbim, deci, despre viața noastră... pe pământ și în Veșnicie.

- Viața noastră pe pământ este un dar divin dacă prin ea dobândim mântuirea, adică ieșirea de sub puterea celui rău. Altfel, ea ni se prezintă ca un nonsens: ne naștem spre a suferi și în final spre a merge spre moarte. Oricât de sănătoși sau de bogați sau de inteligenți am fi, atâta vreme cât nu ne desfacem din această legătură a vieții spre moarte (spre depersonalizare și autosuficiență de sine) ne aflăm în înșelare, într-o existență stăpânită de frica morții și în robia patimilor sau a puterilor demonice. A vorbi astăzi despre universul nevăzut (dar devastator) al celui rău poate părea anacronic sau lipsit de realism, dar Biblia afirmă răspicat: „Lumea întreagă zace sub puterea celui rău” și îndeamnă: „Fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, (...) este chiar ceasul să vă treziţi din somn. (...) Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 11-14).

- Care este mesajul Mântuitorului pentru omul căzut în patimi? Atunci (când Iisus pășea pe pământ) și Acum!

- Această deșteptare sau dezrobire sau înviere din morți o afirmă adesea Mântuitorul Hristos atunci când se adresează contemporanilor Săi, și prin ei nouă tuturor. Ea este absolut necesară pentru dobândirea „accesului” în Împărăția cerurilor și echivalează cu „nașterea de sus”, „din Duh(ul Sfânt)”, cu dezbrăcarea de poftele amăgitoare ale „omului vechi” cu care venim în această viață. Însă, acest proces interior al despătimirii este foarte anevoios odată cu părăsirea vârstei copilăriei, după ce paiul pornirilor noastre a crescut și a făcut rod, arătându-se și neghina faptelor noastre potrivnice lui Dumnezeu. Cugetând la aceasta, Apostolul se întreabă plin de îngrijorare: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Romani 7, 24).

„Altoirea vieții noastre pe calea Binelui”

- Vorbim, deci, despre „starea postadamică”... despre omul trăitor pe pământ, care tinde să binemerite reintrarea în Rai...

- Starea postadamică, a omului căzut, este o moștenire pe care o purtăm cu toții, cei mai mulți dintre noi chiar și după Botez, deoarece am încercat să peticim la viața noastră veche pe cea nouă oferită de Hristos, făcându-ne slujitori la doi domni. Fără lepădarea de sine, fără asumarea crucii, fără prisosirea dreptății noastre mai mult decât este politic corect nu este posibilă schimbarea minții (pocăința) și nici unirea cu Hristos Cel biruitor asupra păcatului și morții (Ioan 16, 33). Această dorință de schimbare în bine a noastră este absolut necesară și trebuie exprimată prin fapte, însă se împlinește numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Atât de mare este boala interioară de care suferim, atât de mare orbirea poftelor care ne învăluie din afară și atât de dureroasă altoirea vieții noastre pe calea binelui, încât singuri suntem cu totul neputincioși de orice schimbare statornică. Analizând această situație dezarmantă, Sfântul Pavel mărturisește în numele nostru al tuturor: „Nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. (...) Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. (...) Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7, 15; 19; 22-23).

„Ascultarea de Dumnezeu este însoțită însă de o răsplată pe măsură”

- Cum putem primi ajutorul lui Dumnezeu?

- Ajutorul lui Dumnezeu este, din fericire, la îndemâna tuturor celor care cred în El ca Dumnezeu și Mântuitor. Fiind întrebat odată „Ce să facem, ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu? Iisus a răspuns: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El (n.n. - Dumnezeu Tatăl) L-a trimis” (Ioan 6, 26-27). Următorul pas, după mărturisirea credinței în Hristos, este ascultarea de poruncile Lui. Prin aceasta ne arătăm credința sau, altfel spus, încrederea și fidelitatea (dragostea) față de El. Mântuitorul a spus răspicat: „Cel care are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel care Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui”. Deși pare o știrbire a „libertății” noastre, ascultarea de Dumnezeu este însoțită însă de o răsplată pe măsură: „Adevărat, adevărat zic vouă (n.n. - spune Hristos): Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” Această răsplată începe încă de pe pământ, este așadar poarta de intrare în Împărăția lui Dumnezeu: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii (n.n. - cu sufletul) vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia.” (Ioan 5, 24-25). Al treilea pas este unirea cu Dumnezeu sau sfințirea vieții. Deși necreată, ea este o experiență la fel de concretă și de obiectivă ca și aceea pe care o realizează cercetătorii în observarea lucrurilor din această lume. Ea reprezintă un mod de a fi, este hrănirea și creșterea spirituală a omului nostru lăuntric și implică așadar o merinde specifică.

„Mântuirea este un act personal”

- Spuneați că pasul al treilea spre mântuirea noastră este „sfințirea vieții”... Dar cum putem face asta?

- Pe de o parte, primim hrana aceasta prin Sfânta Împărtășanie, după cum ne învață Mântuitorul Însuși: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 53-54). Pe de altă parte, ea nu ne este de ajuns dacă o primim în mod mecanic ca pe un produs magic și dacă așteptăm ca toată lucrarea să o facă Hristos fără aportul nostru. Mântuirea este un act personal, iar hrănirea și creșterea spirituală trebuie să o asimilăm și să aibă loc prin efort conștient și liber. Învierea din moartea spirituală ne pătrunde în măsura în care facem lucrătoare în noi energia de-viață-făcătoare primită de la Dumnezeu, dacă ne lăsăm pătrunși de bunăta- tea lui Dumnezeu. În caz contrar, dacă Evanghelia și porunca iubirii lui Hristos ne rămân exterioare, de fațadă, suntem în continuare în înșelarea propriei păreri de sine, după cum ne avertizează cu amărăciune Mântuitorul Hristos când spune: „V-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5, 42-44). Lepădarea de sine nu înseamnă anularea noastră totală, depersonalizarea, lipsa oricărei inițiative, ci doar eliminarea bolii sau a păcatului de la originea gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre. Întrucât avem în noi semințele celui rău, pe care le-am dobândit de la strămoși sau prin acordul propriu cu duhul întunericului, acestea rodesc de la sine în noi până ce vom smulge din rădăcină împreună cu Duhul lui Hristos paraziții ce ne-au acaparat viața și ne-au pervertit relațiile cu semenii noștri. Unirea cu Hristos coincide, așadar, cu moartea față de păcat.

„Orice cădere este foarte riscantă”

- Am prezentat până aici care sunt etapele ieșirii din înșelare, dar, trebuie să menționăm că viața nu este ceva static și nici liniar...

- Da. Și, de aceea, aceste etape nu sunt întotdeauna doar ascendente și nici nu se succed de la sine, în mod neîmpiedicat, ci cunoaștem din propria experiență că, adesea, după un urcuș, survenind relaxarea sau slăbirea râvnei, putem cădea sau pierde harul. Orice cădere este foarte riscantă, mai ales dacă se petrece la maturitatea spirituală. La fel ca și în cazul trupului, și pentru suflet căderile sunt resimțite mai puțin dureroase în „copilărie” decât pe măsura înaintării „în vârstă”. Totuși indiferent de gravitatea căderii, Biserica ne îndeamnă compătimitor, luând ca martor pe Dumnezeu să nu deznădăjduim: „Tu (n.n. - Doamne) eşti Cel ce ai zis (n.n. - omului): «De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui»”, iar Mântuitorul confirmă: „Bucurie se face îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10). De altfel, știm și din alte mărturii ale Sale că „voia Celui ce M-a trimis (n.n. - lui Dumnezeu Tatăl) este aceasta, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe niciunul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 39).

„Să ne ferim de calea morţii şi să ne deşteptăm cât suntem încă în lumea aceasta“

- Cu toate acestea, există și reversul acestei fericiri veșnice...

- Perseverența în starea căzută și ignorarea chemării lui Dumnezeu conduce la împietrirea sufletului în moartea păcatului și îl face captiv al înșelării demonice. Consecințele sunt dramatice și pot fi, în cele din urmă, fără întoarcere. Despre acest tip de oameni Sfântul Pavel vorbește cu profundă părere de rău: „(Aceștia) zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. (...) Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bâr- fitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac.” (Romani 1, 28-32)

- Un sfat, un cuvânt duhovnicesc, în aceste zile de restriște și în perspectiva Învierii, la capătul Postului cel Mare?

- Să ne ferim de calea morții și să ne deșteptăm cât suntem încă în lumea aceasta. Mântuitorul Hristos ne îndeamnă cu căldură: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor!” (Matei 4, 17); „Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită!” (Matei 26, 41); „Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (Ioan 12, 35-36).

„Noi nu suntem ai noştri, ci ai Lui Dumnezeu“

- Există vreun semn... sau o bornă... care să ne certifice că suntem pe drumul care ne va mântui?

- Certitudinea ieșirii din înșelare este vederea lui Hristos, însă și în aceasta există trepte și măsuri personale. Lipsa ei este dovada sigură că încă nu ne-am dezis de lucrările întunericului, că încă suntem lumești și înrudiți cu cel viclean. Deși suntem creați după chipul lui Dumnezeu, există riscul ca împotrivindu-ne voii divine, să ajungem robi diavolului (Ioan 8, 34) și, în final, asemenea lui. Mântuitorul, venit de bună voie spre moartea pentru păcatele noastre, spune cu durere acelora care, direct sau indirect, Îi contestă dumnezeirea: „Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu.” Vederea lui Hristos are ca început al ei vederea lui Hristos în inima noastră, conștientizarea că noi nu suntem ai noștri, ci ai Lui Dumnezeu Care ne-a răscumpărat cu prețul Sângelui Său. Apoi vederea lui Hristos la un grad mai înalt se manifestă prin recunoașterea chipului Său în semenii noștri și înțelegerea că „nu este bine să fie omul singur” (Facere 2, 18), că „de (relația după voia lui Dumnezeu cu) aproapele atârnă viața și moartea” (Sfântul Antonie cel Mare). Sfinții ajung la vederea personală a lui Hristos în slavă și la asemănarea desăvârșită cu El în bunătate. De aceasta din urmă cei mai mulți oameni ne vom învrednici, însă, doar după moartea biologică.

- Vorbeați, și cu alt prilej, despre dragoste ca „antidot” universal...

- Ar trebui însă să explicăm acest lucru. Înșelarea este atât de perfidă, încât uneori căutând să iasă din ea de prin ei înșiși, unii oameni au alunecat într-o înșelare și mai mare, confundând vederea lui Dumnezeu cu arătările luminoase ale demonilor prefăcuți în îngeri de lumină. O astfel de experiență nu doar cufundă pe om în întunericul patimilor, dar uneori îl și face luptător împotriva planului divin și se sprijină pe mândrie. Pentru a evita să ajungem în această stare, vrednică de pedeapsa veșnică, Hristos ne oferă un antidot general valabil. El ne îndeamnă categoric, fără excepție, și indiferent de riscuri să punem mai presus de toate (chiar și de noi înșine) dragostea față de Dumnezeu și de om. „Să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.” Pe cei care vor urma aceasta, îi asigurară cu o garanție mai mult decât liniștitoare: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26). Continua curățire și luminare sufletească este calea vieții. Ea este totuna cu „libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” și cu fericirea atât de dorită și de căutată (mai mult sau mai puțin conștient) de fiecare dintre noi.