de Dana Buzăianu

Marele fizician român Andrei Dorobanțu a afirmat că „Diferența dintre teologie și știință este una singură: teologia pleacă de la Dumnezeu, pe când știința ajunge la EL.” Un mare adevăr... Pentru că El, Dumnezeul miracolelor, nu este indiferent, aude toate rugăciunile și este la fel de puternic să vindece și în aceste timpuri. „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb.” Uneori se poate ajunge de la poarta morții la un trup plin de viață într-o clipă, iar alteori progresorul întoarcerii la sănătate se face prin mâinile unui doctor sau vorbele unui duhovnic. Câteva răspunsuri la frământările pe care mulți credincioși le au în aceste zile le primiți de la părintele Constantin Necula (foto) de la Catedrala Mitropolitană Sibiu, profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu.

„Am învățat zilele astea că o minte lucidă folosește unui plămân bolnav”

- Sfinția voastră, în acest moment întreaga omenire trece prin momente cumplite, la care nimeni nu s-ar fi gândit vreodată. Cum ar trebui ținută sau crescută credința în „timpul coronavirusului”?

- Credința nu există de sine. Are cu ea ajutor: nădejdea și dragostea. Iar acestea sunt daruri vii, izvorâte din Învierea Domnului Hristos. Un act de curaj, Învierea, nu poate să ne țină lași, blocați în frici. Așa cred că avem a ne ostoi dorul de libertate din care ne-am tras sufletul până mai ieri. Cred că e o provocare să ne cunoaștem limitele, să ni le asumăm și să ni le educăm. Personal, cred că numai Domnul Hristos ne crește credința, numai El ne crește iubirea. Dar pentru aceasta avem nevoie de noi. Hristos are nevoie de noi, de trăirea noastră pentru a ne crește în Înviere.

- Este credința mai greu încercată acum, față de alte perioade ale istoriei neamului, precum suferința îndurată în temnițele comuniste de cei care aveau legătură cu biserica?

- Nu cred. Suntem speriați un pic și de valul de frică izvorât din știri. Am învățat în zilele acestea că o minte lucidă folosește unui plămân bolnav. Cea mai bună metodă de menținere în viață, dincolo de măști, ori de mănuși, ori de dezinfectanți, ține în ea efortul inteligenței noastre. Noi putem evita drama de acum prin fidelizarea la efortul statului. Cei morți în temnițele comuniste nu aveau alternativă. Recluziunea lor, luminoasă prin mărturisire, ar trebui să ne facă să ne rușinăm de smiorcăiala în care ne petrecem zilele.

„Dumnezeu poate fi găsit oriunde, dar așezarea în odihna Lui trece prin lăcaș”

- Există și un mesaj către credincioși, din partea unui segment mic, ce-i drept, al clerului: „Hristos este în sufletele noastre, în casele noastre, să Îl întâmpinăm în inimile noastre”. Se poate erija într-un mesaj care confirmă celor care nu obișnuiau să meargă la biserică, faptul că se poate și așa? Că Hristos poate fi întâlnit și în afara bisericii? Stând duminica dimineața pe canapea, la o cafea?

- Este un mesaj la situații de avarie. Nu este normalitate ceea ce trăim. Biserica nu poate să abjure de la mărturia ei de credință. Credeți-mă, ne e greu să oprim oamenii să vină spre lăcașuri după ce i-am chemat să stea împreună cu noi dinaintea lui Hristos. Și ei știu. Se simte în emoția lor că știu asta. Dumnezeu poate fi găsit oriunde, dar așezarea în odihna Lui trece prin lăcaș. Ceilalți, care oricum se lăudau că îl au pe Dumnezeu la purtător, par că seamănă cu șoferii care încearcă să alimenteze de la aprozar cu motorină. Ori care speră să găsească pepeni la librărie. Desemnările de loc sunt, în fond, desemnări de conținuturi. Cred că îndată după finalizarea carantinei ne vom regăsi și față către față.

- Acest popor are tendința, uneori, de a admira ce au alții. Credința nu a făcut excepție. Se admiră nevoința și caracteristicile altor religii, se respectă, dar se ajunge să fie batjocoriți „pupătorii de moaște”.

- E și un pic de snobism letargic. Batjocura face parte din kitul pelerinului. El știe să poarte dragoste și celor care-l înjură. Știți, cred că în drum spre Sfinți, leproșii de pe margine se pot vindeca prin iubirea celor care caută cerul. Eu nu am auzit om întors din pelerinaje să se plângă de cei care comentează. Pentru că nu-i aude. Ce știu însă este că li se dăruiește o nouă viață, efectiv. Cât despre snobii de pe tușă, să fie sănătoși. I-am urmărit acum când se schimbă credințele sociale. Sunt debusolați, oricât de rânjiți ar fi în autosuficiență. Personal admir și citesc, povestesc și port în inima mea sute de oameni de altă credință ori pur și simplu atei. Le respect opțiunea. N-am înțeles însă de ce opțiunea mea îi deranjează. Pe unii. Cu ceilalți, frați în credință și în Evanghelie, am aflat întotdeauna cheile unei remarcabile simfonii de dialog. În interiorul culturii creștine este o scară de valori care cheamă la cunoaștere reciprocă. Când ea este ruptă ori ruginită de neurcare lucrurile devin imposibil de gestionat duhovnicește. În fond, e o chestiune de bun simț și atât, să poți respecta opțiunea reală a celuilalt. Când el se hrănește din clișee e dificil.

„A sta acasă de Paști în condiții de COVID-19 este o obligație de tandrețe socială”

- Pe rețelele de socializare există un tumult legat de interzicerea ținerii slujbelor în prezența credincioșilor. S-au conturat chiar două tabere: una mai vehementă, care își asumă eventuale amenzi și acțiuni ale forțelor de ordine, alta care nu vede o finalitate din neascultarea instituțiilor statului și a slujitorilor bisericii, mulțumindu-se cu ideea că vor aprinde o lumânare la geam sau pe balcon. Prima tabără a și catalogat-o pe cea de a doua drept „balconiști”. Cum vedeți această scindare?

- Biserica nu funcționează prin vot, ci prin sobornicitate. În unele hotărâri sobornicitatea este deschisă. În altele, nu. Acum, sub presiunea unor Ordine Militare, Biserica își conformează profilul slujirii la nivelul libertăților, tot mai puține, care funcționează. E regim de avarie. E ca și cum în timpul prăbușirii unui avion ai cere o cafea doar să te arăți curajos. Domnul Hristos ne îndeamnă să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Confuzia de finalizări naște ifose și penibile teologhisiri de pripas. Cred că e momentul să ne liniștim. Să înțelegem că spațiile în care slujim nu pot deveni pepiniere de îmbolnăviri doar să ne arătăm noi credințe induse. În miezul fiecărui lăcaș, al fiecărei case, în fond, șade câte un schit asemeni perlei în adâncul scoicii. Nu se usucă oceanul din strălucirea perlei...

- Comunicatele din ultimele zile au stabilit fără echivoc faptul că întreaga crestinătate așteaptă acasă Sfânta Înviere a Domnului. Este ceva ce nu s-a mai întâmplat. Cum credeți că va afecta această situație credința, viața spirituală a oamenilor?

- S-a întâmplat, dar uităm tare repede. A fost un timp când tații fugeau noaptea la biserică să ia o țâră de pită sfințită. Și atingeau de buzele noastre, ale copiilor adormiți, pâinea aceea ca o Împărtășanie. Fie lipsea biserica din cartier ori chiar din oraș (Motru, Victoria, de exemplu), fie ochii de vulturi ai unora se înfigeau în noapte să surprindă cetățeanul care primea Lumina. Apoi, dacă ne gândim la cei din temnița comunistă de care ați făcut amintire mai sus, vai de sărbătorile lor. Piteștiul reeducării aduce dinaintea noastră o serie de icoane de sfinți și multe, tare multe amintiri cu umilințe de nedescris a celor care căutau să prăznuiască Învierea. A sta acasă de Paști în condiții de COVID-19 este o obligație de tandrețe socială, dacă vreți, pentru ca munca oamenilor care-i vedem în linia întâi să aibă finalitate pozitivă. Sunt convins că atunci când ne vom revedea, unii dați jos din aroganțe și alții din balcoane, ne vom surâde ca unii ce ne suntem frați. Altfel creștinismul nostru e piesă proastă de teatru...

„Un preot care slujește cu atenție și cu smerită asumare a chemării sale, e mereu în Săptămâna Mare”

- Biserica va fi oare afectată? Se știrbește din însemnătatea ei?

- Nu cred. Biserica este corabia mântuirii. Nu avem cum știrbi la ea. Toți care au încercat s-au cam știrbit! Cred că va fi o reevaluare a pretențiilor noastre de creștini și vom înțelege, cu ajutorul lui Dumnezeu, că oricând marele dar al Bisericii, nu doar lăcaș, se poate lua de la noi. Sper să deschidă oamenii ochii și să vadă că Biserica nu lipsește din efortul susținerii efortului comunitar și din linia de luptă anti-COVID. Să vadă în ajutorul financiar, în efortul de a oferi casă și masă celor din carantină ori mână de ajutor celor uitați în case, în donațiile de tot soiul trecute prin mâna preoților și voluntarilor, Biserica de care au nevoie să se mântuiască. Sunt extrem de onorat de receptivitatea comunităților creștine ortodoxe și nu numai, în a se strânge, disciplinat, sub steagul unei atât de impresionante contra ofensive duhovnicești și materiale. În fond, biserica se slujește din genunchi cu aceeași sobrietate ca din linia întâi a socialului. Una sprijină cealaltă, ultima fiind cea care revelează prezența celei dintâi.

- Pentru preoți, săptămânile dinaintea Sărbătorii Învierii Domnului erau unele extrem de solicitante: foarte mulți oameni care se spovedeau, slujbele specifice Săptămânii Mari, slujba Sfântului Maslu... Dumneavoastră cum resimțiți, ca preot, această stare de fapt?

- Ăsta este unul dintre clișeele care privesc viața preotului. Cinstit, un preot care slujește cu atenție și cu smerită asumare a chemării sale, e mereu în Săptămâna Mare. Ritmul de viață al Bisericii se menține înalt peste an. Acum e doar mai vizibil pentru că este mai urmărit. Sigur, efortul slujirii este acum dublat de emoții liturgice specifice acestei perioade. De asumări atente ale unor drame pe care facem efortul comun cu al credincioșilor de a nu le transforma în tragedii. Efortul este însă continuu. Poate doar faptul că slujești Învierea Domnului să motiveze un soi de „grabă” duhovnicească în a ajunge acolo. Dar nu e greu. E un soi de perioadă de ATI duhovnicesc. Slavă Domnului că nu avem demisionări.

„Îngrijindu-ne candela, păstrăm Lumina din anul care a trecut”

- Cu binecuvântarea Domnului și anul acesta va veni Sfânta Lumină, însă nu toți credincioșii o pot primi. Cum va trebui să procedeze fiecare, în casa lui? E oare de ajuns să aprindem lumânarea la 12:00 noaptea?

- Eu cred că da. Mai ales dacă îngrijindu-ne candela, păstrăm Lumina din anul care a trecut. Pentru că aprinderea Luminii din pragul Altarului este semn al continuității Luminii în Sfânta Biserică și nu un episod sporadic.

- Cât de important este ca minunata cântare de bucurie a Învierii, „Hristos a înviat din morți” să se audă în toate casele în noaptea Învierii? Cum se va putea intra în posesia Paștilor, adică pâinea sfințită și vinul, care reprezintă trupul și sângele Domnului?

- Este important numai în măsura în care înțelegem ceea ce cântăm și credem ceea ce cântăm. Ultimii ani au fost ani ai atacului la Întruparea și Învierea lui Hristos. Ultimele zile o reevaluare a acestor Taine mai presus de cer. Troparul Învierii, din care ați notat primele cuvinte, este o astfel de grilă de reevaluare. Și un tonifiant de duh sufletelor noastre. Cât privește Paștile, există reglementări publicate ale Patriarhiei Române și eforturi ale fiecărui paroh și consiliilor parohiale. Vom vedea.

„Cine s-a «luat» pe segmente de viață este foarte posibil să nu-i ajute acest segment carantinat”

- Psihologii spun că e posibil, ca după ce va trece această perioadă de urgență, multe cupluri să se despartă. Dumneavoastră, ca părinte duhovnic, ați observat să se resimtă tensiuni în familii? Ce sfat duhovnicesc le dați acestora?

- Este unul dintre scenarii. Dar cred că și mai mulți vor rămâne împreună și se vor bucura de iubire. Cine s-a „luat” pe segmente de viață este foarte posibil să nu-i ajute acest segment carantinat. Pentru oamenii care se iubesc a fost un golf de trăire-împreună. Restul sunt neputințele noastre ca oameni.

- După ce va trece această pandemie românii ce ar trebui să înțeleagă?

- Vom înțelege fiecare cam atât cât ne duce mintea. Nu vom fi mai deștepți ori mai puțin deștepți. Poate vom înțelege că viața nu poate fi mințită.

- Către ce va trebui să tindă românii ca nație? Ca popor creștin?

- Nu putem tinde decât către Înviere. Suntem în plin exercițiu de asumare a Învierii. Dar este doar un exercițiu...

„Un act de curaj, Învierea, nu poate să ne ţină laşi, blocaţi în frici“

„Cred că numai Domnul Iisus Hristos ne crește credința, numai El ne crește iubirea. Dar pentru aceasta avem nevoie de noi. Hristos are nevoie de noi, de trăirea noastră pentru a ne crește în Înviere“

„Nu putem să împlinim parte din ritualul Vinerii Mari, dar putem să cântăm şi să ne rugăm“

- Oamenii erau obișnuiți să participe la Denii, în Vinerea Mare se ocoleau bisericile, copiii treceau pe sub Sfânta Masă... cei care aveau dezlegare de la duhovnic se împărtașeau cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Cum se poate alina această absență? Copiilor obișnuiți cu mersul la biserică, ce explicații li se pot da?

- Să asculte atent cuvintele slujbei, să se bucure de ascultarea Prohodului și, dacă pot, să-l cânte cu cei din lăcaș. Primul Prohod cântat după Revoluția din 1989, în primăvara lui 1990, a fost în unitatea militară unde îmi îndeplineam stagiul militar, la Herești-Hotarele. Și nu am primit aprobare să mergem la slujbă. Aveam la mine două cărți cu versurile admirabile ale Prohodului și am cântat cu colegii, cot la cot cu aceia care cântau în Catedrala Patriarhală. A fost unul dintre cele mai intense momente de camaraderie pe care le-am trăit. În primăvara următoare, cântând Prohodul, lacrimile îmi curgeau aducându-mi aminte de cel dintâi Prohod în Libertate. Nu putem să împlinim parte din ritualul Vinerii Mari, dar putem să cântăm și să ne rugăm și să ne iubim mai mult credința. Și pe noi. Unii pe alții. Iar celor mici trebuie să le spunem că vine îndată jumătatea lui mai și nu ne mai dezlipim de Biserică. Nu e vacanță de la Hristos...

„Nu este normalitate ceea ce trăim. Biserica nu poate să abjure de la mărturia ei de credință. Credeți-mă, ne e greu să oprim oamenii să vină spre lăcașuri după ce i-am chemat să stea împreună cu noi dinaintea lui Hristos. Și ei știu. Se simte în emoția lor că știu asta. Dumnezeu poate fi găsit oriunde, dar așezarea în odihna Lui trece prin lăcaș“

„E momentul să fim mai atenţi cu aceia care nu au ce pune pe masă“

- Obiceiurile cu vopsitul ouălor roșii, cu masa îmbelșugată de Paști... mulți creștini parcă nu mai au imboldul de a face lucrurile ca de obicei.

- Să ne lămurim. Jumătate din populația reală a țării, nu cea intervievată pe baza unor algoritmi niciodată explicați, trăiește masa de Paști în decență și nu în abundență. Bucata de pâine, vinul curat și roșul din coaja oului nu vor lipsi decât acolo unde lipsea. Poate că e momentul să fim mai atenți cu aceia care nu au ce pune pe masă. Motivația mesei de Paști stătea în adunarea familiei și nu în Înviere neapărat. Să fim sănătoși că mese om mai avea! Recuperăm. Aici nu mi-e teamă că nu recuperăm.