de Valentin Ţigău
Întreaga planetă traversează, de câteva luni, una dintre cele mai complicate perioade, din punctul de vedere al sănătății. Infecțiile cu noul coronavirus au afectat aproape toate statele lumii, peste 4 milioane de persoane au fost diagnosticate cu COVID-19 și aproximativ 300.000 dintre pacienți au decedat, Organizația Mondială a Sănătății declarând pandemia. În acest context, într-o biserică din Aachen, Germania, la moaștele unei sfinte cu un nume surprinzător - Sfânta Corona, apărătoare de molimi și boli molipsitoare - se ridică rugă fierbinte. Ea este celebrată în calendarul Bisericii Romano-Catolice la 14 mai. Dar această sfântă tămăduitoare se găsește și în calendarul Bisericii Ortodoxe, care o celebrează însă la 11 noiembrie. Numele ei, în Ortodoxie, este: Sfânta Mucenică Ștefanida. Despre aceasta, ca și despre alți sfinți vindecători, am dialogat cu părintele protopop Ioan Bârgăoanu (foto), Protoieria Onești (județul Bacău).
Ortodoxia celebrează „nașterea în ceruri”
- Cine a fost Sfânta Muceniță Ștefanida? Și care este locul său în Ortodoxie? Știm că, în calendarul Bisericii Romano-Catolice, ea este cele- brată la 14 mai, sub numele de Sfânta Corona...
- Sfânta Ștefanida este prăznuită de Biserica Ortodoxă Română la 11 noiembrie, alături de Sfântul Mare Mucenic Victor. Sfânta a fost, în vremea împăratului Romei, Antonin, o femeie simplă, cu credință creștină. Ea a avut o viziune, care a marcat-o și i-a marcat existența: a văzut două cununi frumoase coborându-se din cer, una pe capul Sfântului Mucenic Victor - un soldat roman, un creștin - și alta pe capul său. Și atunci a început, cu mare glas, bineînțeles, să fericească pe acest Sfânt Victor - al cărui nume, logic, se traduce prin: „victorie”. Dar aminteați și de celălalt nume al ei, cel cu care e cunoscut în Vestul Europei: Sfânta Corona. Acesta nu e decât o traducere a numelui bizantin. Cuvântul Ștefanida înseamnă, de fapt, Coroană. Sau Corona. Și sub acest nume Biserica Romano-catolică o prăznuiește la 14 mai. Această sfântă din primele veacuri creștine - recunoscută, de aceea, de cele două biserici creștine - a ridicat pe Mântuitor prin însăși viața ei, prin faptul că ea este numită muceniță a lui Hristos, adică cea care și-a dat viața pentru credința în Iisus Hristos.
- De ce există această diferență a datelor de prăznuire, dacă vorbim despre aceeași sfântă muceniță, în cele două calendare creștine?
- Vedeți dumneavoastră, în Ortodoxie ziua sa de prăznuire este la moarte. Există un motiv pentru asta: pentru că în toată biserica noastră ortodoxă celebrăm „nașterea în ceruri”. Modul în care un sfânt și-a petrecut viața este de fapt zugrăvit prin ultimele clipe din viață; practic, moartea pământească devine, în calendarul creștin, cu deosebire în cel ortodox, ziua de naștere în împărăția lui Dumnezeu. De aceea, pentru noi, creștini-ortodocșii, este importantă ziua morții. Un alt aspect este faptul că în biserica și în calendarul bisericii noastre ortodoxe doar două personaje biblice au trecută nașterea în calendar, exceptându-L pe Iisus, bineînțeles. Aceștia sunt Sfântul Ioan Botezătorul - la 24 iunie - și Sfânta Maria - la 8 septembrie; iar ei au și ziua în care s-au născut, în calendar, pentru că marchează niște evenimente biblice foarte importante.
„Nimbul harului lui Dumnezeu”
- Care a fost, pe scurt, martiriul Sfintei Ștefanida?
- Sfânta Ștefanida - sau Corona - a trăit în Damasc, Siria, în secolul al II-lea. Unele martirologii spun că ar fi fost soția unui soldat roman, pe nume Victor, care a suferit moarte mucenicească din cauza credinței sale în Hristos. Alte surse spun că ar fi fost soția unui camarad al acestuia. În orice caz, ea l-a susținut pe Sfântul Victor, atunci când a fost închis de romani. Sfânta Ștefanida, cum spuneam, a avut o vizune: se făcea că două coroane, una mai mare și una mai mică, au coborât din cer, așezându-se pe capul lui Victor și pe al său. Pentru că nu au vrut să se lepede de credința lor, cei doi au fost supuși la torturi și, în cele din urmă, au fost uciși. În ceea ce o privește pe Corona (sau Ștefanida), guvernatorul regiunii, Sebastian, a pus să se încovoaie doi palmieri, legându-le vârfurile între ele. Pe sfântă au așezat-o exact deasupra, legându-i mâinile de un copac și picioarele de celălalt, iar când s-a tăiat legătura dintre cei doi palmieri, ei s-au ridicat, rupându-i trupul în două. Sfântul Victor a fost omorât prin tăierea capului.
- Care este sensul cuvântului „corona” și al numelui Ștefanida - cele două nume pe care le poartă, la ortodocși și la catolici, această muceniță?
- Cuvântul „Corona” - sau „cunună” sau „încoronat” - este de fapt, echivalentul cuvântului Ștefanida, care vine din limba greacă: Stefanida i Stefanos. Numele Ștefan înseamnă și el „cunună” sau „încununat”. Sfântul Arhidiacon Ștefan, purtând coroană pe cap, a văzut cerurile deschise și pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui. Și știm foarte bine că și la Cei 40 de Mucenici se vorbește despre aceste cununi. De fapt, toți sfinții au, în biserica noastră, o aureolă în jurul capului. Iar această aureolă este, de fapt, nimbul harului lui Dumnezeu, care nu este altceva decât o cunună a muceniciei, cunună pe care o poartă astăzi mulți dintre cei care știu lucrurile astea, ei sunt „încununații” bisericii noastre. Credem că, pe bună dreptate, toți cei care pleacă din lumea aceasta cu mărturisirea și cu credința fermă în adevărul bisericii și în credința noastră creștină vor purta cunună.
Doctori fără de arginți
- Se vorbește foarte mult, în aceste zile ale pandemiei COVID-19, despre această Sfântă Corona care, de câteva secole, deja, este cunoscută ca un protector în fața molimelor...
- În ceea ce o privește pe Sfânta Mucenică Ștefanida (Sfânta Corona), facem, așa, o trecere de la această boală care afectează atât de mult planeta - coronavirusul sau acest COVID-19 - la faptul că ea a fost rânduită, între sfinți, să fie protectoare în caz de boli și molime, fiind considerată o sfântă tămăduitoare, alături de alte multe mucenițe ale lui Hristos. La noi în țară, sunt cunoscute pentru puterea lor de a ajuta în caz de boală: Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Mucenică Tatiana, Sfânta Chiriachi. Sunt și alte sfinte care au mare trecere la credincioși, care se roagă la ele pentru apărare de boală, cum ar fi: Sfânta Tecla, Sfânta Ecaterina, precum și multe alte sfinte pe care noi le cunoaștem, în biserica noastră ortodoxă.
- Aminteați și alți sfinți protectori la vreme de boală sau de molimă, cum este acum, cu acest COVID-19. Care sunt cei mai importanți sfinți vindecători, în Ortodoxie?
- Biserica Ortodoxă și cea Romano-catolică au o parte dintre sfinții tămăduitori comuni. Cum este și cu această Corona/ Ștefanida, care are sfintele moaște undeva în Germania, iar Biserica Ortodoxă le recunoaște și ea, fiind din primele veacuri creștine. Pentru Biserica Ortodoxă, sfinți tămăduitori - care sunt numiți și „doctori fără de arginți” - sunt, de exemplu: Cosma și Damian, Chir și Ioan, Pantelimon și Ermolae, Samson și Diomid, Mochie și Anichit, Talaleu și Trifon, Sfântul Mare Mucenic Mina. Apoi, trebuie să îi amintim pe unii dintre cei mai cunoscuți acum, în țara noastră, este vorba despre: Sfântul Ierarh Nectarie Tămăduitorul, Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mucenic Efrem cel Nou, care e în Grecia. În această lună, la 26 mai, este celebrat un alt sfânt tămăduitor, Ioan Rusul...
„Se spune că Sfântul Pantelimon aude durerile cele înnăbușite în noapte”
- Rugăciunea și credința ajută?
- Da, ajută. Nu trebuie să exagerăm însă cu aceste minuni pe care sfinții le fac, pentru că ele se fac în funcție de credința sau, câteodată, chiar de necredința noastră. De exemplu, în acatistul Sfântului Pantelimon, cei care citesc vor regăsi acolo un cuvânt ajutător, pentru că spune că el aude durerile cele înnăbușite în noapte. Ne gândim oare, acum, câte dureri sunt înnăbușite în noapte, în spitalele noastre sau din întreaga lume, mai ales la cei care suferă de coronavirus? Dar mă refer și la medici, la asistente, la cei care sunt în spitale, ca și în armată, poliție, jandarmerie, chiar și preoți - la toți cei din linia întâi. Minunea o face Dumnezeu în momentul în care trimite gândul său și darul său către ei și către noi. Când ne trezim dimineața, practic aceasta este cea mai mare minune pe care ne-o dorim toți: să fim sănătoși. Dar, sănătatea însăși este o minune a lui Dumnezeu, pentru că El trimite această energie la peste 70 de miliarde de celule, numai într-un om, iar acest om se ridică, vorbește, comunică și toate astea n-ar putea să se întâmple dacă Dumnezeu nu i-ar da darul sănătății.
- Cum își lasă pandemia amprenta asupra întregii planete? Mulți oameni și-au întors/ reîntors fața către Dumnezeu, în aceste zile...
- Bună observație. Sunt și dintre aceia pe care eu i-am numit „gimnaști”, care veneau pentru a se închina la icoane sau „trăiau” credința, iar acum nu vor să vină în biserică - și nu vreau să jignesc pe nimeni -, așa cum sunt și alții care până acum judecau biserica, iar azi au găsit drumul către ea. Am avut cazuri de medici care mi-au cerut să fie împărtășiți și spovediți cu Sfânta Euharistie. Unii semeni colectează foarte mult ulei, zahăr și făină în cămările lor, dar uită că lângă ei sunt și copii care adorm nemâncați. Fapta bună nu este pentru noi acumularea de 40-50 de candele la cap, să le privim cât de frumoase sunt și să le aprindem pe rând, ci să ne gândim că o faptă bună, plăcută lui Hristos, este de a da de mâncare și celui flămând - acest lucru trebuie să-l avem în vedere, la fel de mult ca și credința în Dumnezeu.
- Și ce e de făcut? Ce sfat de urmat ne dați?
- Noi ne afișăm acum cu credința în Dumnezeu și pe vecinii noștri nu-i vizităm, pentru că noi ne gândim, poate, că nu trebuie să intrăm acolo, că ne îmbolnăvim. Dar poate dincolo de ușă unul moare de sete sau de foame sau chiar dacă are bănuți, nu are cine să-i cumpere cele trebuincioase. Îndemnul meu e să ne îndreptăm spre astfel de oameni, să ne echipăm după normele care sunt și să mai îndrăznim să mai luăm și câte oleacă de făină, o pâine sau o sticlă cu apă și să dăm celui care are ușa închisă. Sau măcar să-l sunăm și să-i spunem: „Ce mai faci? Îmi este dor de tine, aș vrea să te văd... Și când va trece această perioadă, aș vrea să te îmbrățișez”. Contează mult aceste cuvinte în timpul de astăzi.
„Să lăsăm planeta să respire!“
- Cum ne putem arăta recunoștința, noi, oamenii, după ce depășim această perioadă?
- Eu vă spun că am văzut recent niște imagini, pentru prima dată, cu planeta albastră și m-am bucurat de faptul că noi am stat într-o carantină câteva luni și iată că planeta începe să respire. Aș propune ca luna februarie, care are cele mai puține zile, să fie o lună de carantină pentru mulți ani de aici încolo și să stăm o lună în casă, în amintirea celor care au murit. Și să lăsăm planeta aceasta să mai respire, să vedem de noi și de familia noastră, să ne cunoaștem mai bine. Luna februarie ar trebui să devină o lună a recunoștinței față de viață, față de această planetă și de creatorul ei, Dumnezeu.
Întâmplări minunate ale sfinţilor vindecători
- Spunem uneori că „timpul minunilor” este... departe... Totuși, putem fi și azi martori al minunilor sfinților creștini?
- „Timpul minunilor” nu este departe, trebuie doar să avem credință, pentru a le „vedea” ori chiar pentru a se revărsa asupra noastră. Și voi aminti acum două întâmplări minunate, două minuni care s-au întâmplat în ultimii ani, chiar în ultimele zile.
- Ați fost martor la astfel de întâmplări minunate?
- La una dintre ele, da. Eram în Corfu, la biserica în care se află moaștele Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei și acolo racla cu moaștele nu se deschide tot timpul ori se deschide numai în zona picioarelor sfântului. Mai era puțin și biserica se închidea, când a intrat o bătrână, venită foarte de departe. M-a întrebat dacă se mai deschide racla Sfântului Spiridon, iar eu i-am răspuns că „da”. După care, am început să mă rog în gând la Sfântul Spiridon să se arate, făcând astfel încât racla să se deschidă pentru acea bătrână care venise cu evlavie și speranță la el. Și s-a făcut așa un fel de zarvă în biserică, veniseră doi înalți ierarhi cărora călugării care au grija raclei le făceau loc. Și făcându-le loc, ei au împins-o într-o parte pe bătrâna aceea, dar unul dintre ierarhi a apărat-o. Și dacă au văzut călugării că acela a protejat-o, s-au gândit că o fi cineva important și au deschis pentru ea racla nu doar la picioare, ci pe de-a-ntregul. Și ea a început să scoată batiste și eșarfe și batice ale unor oameni bolnavi, pe care le adusese să le treacă peste racla Sfântului Spiridon, rugându-se pentru sănătatea acelor bolnavi. Dar chiar și în zilele acestea am auzit despre minuni care au avut loc.
- Ne mai puteți relata una?
- Sigur că da. Ea îl are în centru pe Sfântul Pantelimon, unul dintre acei „doctori fără de arginți”. Este o istorie reală a unei mame care suferea de cancer și era la spital. La căpătâiul ei a venit un vânzător de icoane, iar ea a ales o icoană cu chipul unui sfânt. Ea era mamă a patru copii, era credincioasă și făcea rugăciuni și, luând icoana s-a gândit că îi va fi necesară, la moartea sa. Peste noapte, i s-a făcut rău. Dar a avut viziunea unui tânăr cu părul creț, îmbrăcat în alb, care avea o cutiuță din care, cu o linguriță, împărtășea pe toți cei care erau acolo. Din patul în care stătea, putea să vadă mai multe persoane la care acest tânăr ajungea. Dimineață, s-a trezit și s-a dus la o chiuvetă să ia apă. Au rămas toți uimiți că această mamă s-a ridicat, deși toți știau că ea e grav bolnavă. Uitându-se la icoană, ea a văzut că sfântul era tânărul care o vizitase noaptea, în viziunea avută. Acesta era Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. A văzut, totodată, că un pacient, un bătrân, pe care, în viziunea sa, tânărul îl vizitase și îl împărtășise, era scos afară pentru că decedase. Practic, ea primise prin rugăcinile ei o binecuvântare de a trăi pentru copiii ei, iar bătrânului sfântul îi ușurase suferința provocată de boală. În ceea ce o privește, a spus medicului și asistentelor despre viziunea ei și toți au rămas uimiți când au văzut că analizele au început să iasă foarte bine.