de Carmen Ciripoiu şi Sorin Dumitrescu
90 de ani de viață, 70 de ani de mănăstire și 29 de ani de slujire arhierească. Și-a încredințat viitorul pe care nu l-a cunoscut unui Dumnezeu în care a crezut până la sfârșit, iar această credință a adus Cerul la el. L-a iubit pe Domnul și a fost convins că „toate sunt cu putință celui ce crede”, iar acum, pe aripa dăruită de Divinitate sufletului său, a urcat la El. La 20 mai 2020, ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, cel mai vârstnic membru al Sfântului Sinod, a plecat la Domnul, în urma unui al doilea atac de cord. Cu o lună în urmă a fost internat la Institutul Matei Balș din București, diagnosticat cu noul coronavirus, a primit mai multe doze de plasmă de la pacienții vindecați, dar și un tratament experimental recent aprobat în SUA, dar inima sa a cedat. A mai căzut o stea a Bisericii Ortodoxe Române… Dumnezeu să-l fericească în veșnicie!
„Căminele pentru bătrâni și copii sunt cea mai mare realizare a mea”
„Sunt omul cel mai binecuvântat de Dumnezeu. Nu am cunoscut medic la pat. Am avut cei mai buni profesori, începând cu școala, apoi liceul, facultatea (n.n. - Arhimandritul Melchisedec Dumitru, arhimandritul Nicodim Sachelarie, mitropolitul Iustin Moisescu) și am cunoscut aici, în Bucovina, pe cei mai buni oameni cu caracter (…). Cum să nu te simți fericit când trăiești în jurul acestor monumente?”. Oricine citește aceste cuvinte înțelege cine fost cu adevărat ÎPS Pimen, duhovnicul cu privire pătrunzătoare, aspru în rugăciune, dar extrem de iertător și de îngăduitor cu cei din jurul său. A cosit iarba la mănăstire alături de călugări și a fost preotul cu vorbă dulce care și-a iubit semenii mai mult decât s-a iubit pe sine însuși. De o modestie rar întâlnită, ÎPS Pimen a rămas în sufletul tuturor drept părintele care i-a călcat pe urme marelui Ilie Cleopa, care i-a fost duhovnic. Cu greu obișnuia să se destăinuiască, dar când o făcea vorbele sale erau de aur: „Fiecare familie să aibă și o cameră pentru Hristos. Un adăpost. Adică pentru cei mai mici, pentru săraci. La casa părintească aveam două vaci. La noi în sat nu era obiceiul să se vândă laptele. Se dădea de pomană, iar marțea, joia și sâmbăta mama mă trimitea să împart laptele prins la cei săraci. Duminica, mama făcea încă o porție, două de mâncare pe care o duceam tot la cei săraci”. Iar dorința de a-i ajuta pe cei sărmani a avut-o toată viața și cu binecuvântarea și sub îndrumarea sa, în cadrul Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților s-au înființat 11 centre permanente pentru bătrâni și trei pentru copii, despre care ÎPS Pimen a afirmat că „sunt cea mai mare realizare a mea”.
„Pentru mine monarhia a fost o instituție sfântă”
Unul dintre momentele istorice la care ÎPS Pimen a participat în mod direct a fost în anul 1992, când Regele Mihai a luat parte la slujba de Înviere a Domnului. După 45 de ani de la abdicare, Majestatea Sa a putut intra în țară în urma unei invitații oficiale făcute de Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților. Despre întâlnirea cu Regele Mihai, ÎPS Pimen a mărturisit că „Regele Mihai a venit la Mănăstirea Putna să se închine la mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și să participe la slujba de Sfintele Paști. Încercase de două ori să vină în țară și nu i s-a aprobat, așa cum știm cu toții. (…) Primii pași după un lung surghiun i-a făcut așadar la Putna”. De altfel, IPS Pimen a declarat că „în casa părintească portretul Regelui Mihai era la loc de cinste. Și tot în casa părintească era un tablou cu toți voievozii Munteniei și Moldovei. Pentru mine monarhia a fost o instituție sfântă”. În plus, tot acesta i-a fost ghid lui Nicolae Ceaușescu în prima sa vizită la Mănăstirea Putna: „În anul 1966, Nicolae Ceaușescu a vizitat Mănăstirea Putna cu prilejul împlinirii sorocului de 500 de ani de la punerea pietrei de temelie a bisericii Mănăstirii Putna. (…) Zoe Ceaușescu, după vizita tatălui ei, a fost de trei ori la Putna, în vizită particulară. (…) Seara, când nu mai erau turiști în mănăstire, intra în biserică, îngenunchea în fața mormântului lui Ștefan cel Mare câteva minute, săruta mormântul, săruta și icoanele din catapeteasma bisericii, săruta mâna părintelui ghid, mulțumindu-i, și pleca la gazda sa din Putna”.
„După ce oamenii vor pleca, să se audă încet Marșul funebru de Chopin și un bucium”
Așa cum și-a dorit, ÎPS Pimen a fost înmormântat într-un mic cimitir de lângă Mănăstirea Sihăstriei Putnei, într-un mormânt pe care și l-a pregătit singur cu 20 de ani în urmă, într-un loc cu multă verdeață, unde se aude șipotul unui râu. În plus, părintele a cerut ca niciodată, nicio creangă să nu fie tăiată din mălinul care-i va ține umbră întru veșnicie. În testamentul făcut cu mult timp în urmă, ÎPS Pimen a spus că: „Am ales loc de înmormântare Sihăstria Putnei, un schit al Mănăstirii Putna. (…) Sicriul mi l-am pregătit. Este din lariță. L-am pregătit frumos, m-am așezat în el, am văzut că încap. Ștergarele le-am pregătit, lumânărele le-am pregătit, mai trebuie să fiu pus în sicriu și băgat în mormânt. Și-am zis că după ce voi fi băgat în mormânt și oamenii vor pleca, și va rămâne doar groparul, să se audă, mai încet, așa, în surdină, «Marșul funebru» de Chopin, «Balada» lui Ciprian Porumbescu, ceva din «Rapsodia» lui George Enescu și un bucium. Sau două buciume. (…) Și am zis să fie și o trăistuță, în care să pună câteva fotografii cu copii și adulți îmbrăcați în portul național. (…) Și eu când mă voi prezenta în fața lui Dumnezeu voi spune că aceștia sunt oamenii cu care am trăit și care m-au ajutat să trăiesc frumos. Pentru că multe am învățat de la ei, chiar și de la copii”.
Cel mai vârstnic membru al Sfântului Sinod
ÎPS Pimen a văzut lumina zilei în localitatea Greabănu, judeţul Buzău, la 25 august 1929, iar la botez a primit numele de Vasile. A devenit călugăr în anul 1951 și, ulterior, a ajuns stareţ al Mănăstirii Putna, preot duhovnic la Mănăstirea Văratec, preot la Mănăstirea Durău, muzeograf la Mănăstirea Putna şi stareţ la Mănăstirea Sfântul loan cel Nou de la Suceava. La recomandarea Arhiepiscopului şi Mitropolitului Moldovei, Teoctist Arăpaşu, la 10 ianuarie 1982 a fost ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei laşilor, cu titlul de Suceveanul. După reînființarea Arhiepiscopiei Sucevei, în ianuarie 1991, a fost ales Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor şi instalat la Suceava la 3 martie 1991. Gândul său mărturisit are în aceste momente o conotație aparte: „Pentru asta m-am făcut preot. Să învăț a muri în fiecare zi. Ne pregătim în fiecare zi de marea întâlnire cu El”.