de Valentin Țigău

În aprilie-iunie 1890, după ce absolvise Facultatea de Litere din Iași cu dispensă de a face trei ani în doi, tânărul Nicolae Iorga se afla în Italia, cu o bursă pe care o obținuse de la Ministerul Educației la intervenția a trei academicieni (Xenopol, Nicolae Culianu, Ioan Caragiani). Avea 19 ani și era pentru prima dată când călătorea departe de țară. Italia i s-a revelat prin marile ei orașe: Veneția, Padova, Vicența, Verona, Milano, Torino, Genova, Pisa, Roma, Florența și Napoli. Notele de călătorie, adunate într-o carte, aveau să vadă lumina tiparului cinci ani mai târziu. Și din filele acestea de carte am cules și noi, azi, la 130 de ani distanță, câteva dintre descrierile pe care Iorga le face Veneției și bisericilor ei, admirându-le necondiționat.

Orașul-necropolă

Îi uimise prin erudiția lui până și pe corifeii Academiei Române. Se detașa, net, de toți cei din generația lui și se arăta, in nuce, a fi eruditul de mai târziu. În volumul „Amintiri din Italia” (Editura Librăriei H. Steinberg, București, 1895), Nicolae Iorga uimește prin scriitură (dovedind un de necontestat talent literar), astfel încât citindu-l „vezi” cu ochii tăi ceea ce el însuși văzuse. E o scriitură, am zice azi, „cinematografică” - dar să ținem cont că frații Lumière au dăruit lumii cinematograful abia la sfârșitul anului 1895! Iar nouă ne place acest stil al lui „de tinerețe” (amintirile au fost redactate, cel mai probabil, între anii 1891 şi 1893) tocmai pentru că, lecturându-l, putem călători alături de el, în cetatea Serenissimei (Veneția - „aristocratica regină a Adriaticei”), pe care o definește într-o propoziție superbă: „Din toate târgurile din lume, orașul dogilor numai n-are birjari”. Nu, nu are birjari, căci locul trăsurilor e luat de gondole și de bărci. Dar are în schimb, așa cum avea să remarce călătorul nostru: biserici. Și despre bisericile Veneției - așa cum le-a văzut tânărul Iorga - anume vrem să vorbim acum: „Săptămâni întregi poți să-ți treci vremea, colindând din biserică în biserică: cea mai mică dintre dânsele trebuie să aibă lucruri, care, aiurea, ar face reputația unui oraș și care aici, ca pretutindeni în Italia, trec nebăgate în seamă”, scrie el. Și continuă: „Toate din veacul al XVI-lea, toate au frontonul cenușiu, lespezile mâncate de vreme și sfinții sculptați, ascunși în scorburile de piatră roasă. De veacuri, nicio biserică nu s-a zidit în acest oraș-necropolă”.

„San Marco veghează deasupra locuinței sale”

Nu există, probabil, de secole întregi, loc mai cunoscut, în Veneția, ca Basilica San Marco. Deși tânărul Iorga își începe notele de călătorie odată cu trenul ce intră în gara Santa Lucia, el grăbește să ajungă sub cupola bisericii dedicate Sfântului Marcu, cel însoțit de un leu înaripat. Să ne lăsăm și noi duși de vrajă, avându-l pe tânărul erudit român drept ghid! „Intră în vechea biserică, prin frontonul deasupra căruia se înalță cele patru cupole cu cruci mari aurite în vârf. Deasupra, pe frontonul albastru, presărat cu stele de aur, mai sus decât sfinții ceilalți, (...) San Marco veghează deasupra locuinței sale, cu lunga lui barbă desfăcându-se lămurit pe ceriul fără de nour. Leul Veneției, cu laba pe blazonul cetății, stă dedesubt și, de-o parte, și de alta, sfinți, turnulețe, mozaice cu fond de aur, coloane fără de număr, inscripții latinești de pe vremile dogelui Dandolo, cei patru cai de bronz aurit aduși de dânsul după cuprinderea cetății Paleologilor (n.r. - Constantinopol), dau bisericii acesteia bătrâne, ale cărei începuturi se pierd prin veacul al X-lea, o aparență fantastică, grotesc de bogată și de împodobită, a uneia dintre acele curți fermecate, pe care în «O mie şi una de nopți» vrăjitorii amorezați le coboară din lumea visului (...). Nicăieri aiurea ceva asemănător nu se întâlnise”.

O „Sfânta Sofia” a Apusului

Gustul venețienilor pentru bogăție și etalarea ei, „care le permitea să prefacă cetatea într-o pădure de statui, într-un palat fără de capăt”, îl „fixează” Iorga, referindu-se la Catedrala Adriaticei, într-o expresie interesantă, viscerală, aproape: „San Marco se resimte de această indigestie de bogății a cetății”, făcând apel la „biserica modestă zidită în stil roman prin veacul al X-lea” care zace acum într-un afund de amintire. „Prin veacul al XV-lea”, scrie el, după ce corăbierii venețieni duseseră departe steagurile Republicii, schimbarea aveau să o facă, „maieștri veniți din Constantinopol, cu mintea plină de aurituri și mozaice”. Ei schimbă vechea fizionomie a bisericii, împodobind-o cu sticlă aurită care închipuie sfinți hieratici, „cu ochii cuminți și expresivi, cu fața slabă și trupul pierdut în hainele lor roșii și albastre”. Roșul porfirului se amestecă acum cu verdele malahitului... Astfel, scrie Iorga, „San Marco deveni o biserică grecească, un fel de Sfânta Sofia, Kremlinul plin de podoabe al Apusului”. Cam tot pe atunci, meșteri din Colonia (n.r. - Köln) ridică, în fața cupolelor, turnuri gotice, „cu ascuțitele lor vârfuri și ferăstruicile for culturale (...), venind să lege cele două arhitecturi, cea estatică și aprinsă a Apusului cu liniștita și adormita arhitectură a Răsăritenilor, într-o operă neînchipuită, grotescă, fantastică, splendidă”.

Amestec de Orient și Occident

Iorga insistă asupra pieselor monumentale eteroclite. Avem, pe de o parte: „porți mari de bronz, aduse din Răsărit”, „sfinți orientali, operă a Grecilor, (...) pierduți pe fonduri arbitrare de aur” și „amvonul de marmură orientală, cu acoperământul rotund de marmură galbenă, trupul de o alta, roșie și verde, coloane mici la baze, tărcate și multicolore”. Iar pe de altă parte, „în galerii”, acolo unde au lucrat maeștrii mozaicari din Apus: „contururile sunt mai statornice, desemnul mai independent, fizionomiile mai deschise”. Iar în mijlocul acestei lupte surde, între cele două mari culturi religioase și artistice, „în dosul șirului minunat de sfinți sculptați pe dunga de marmură trandafirie” descoperi și tu, o dată cu tânărul Iorga, „un Hristos răstignit pe o cruce uriașă, un Hristos care pare că nu mai simte, nu ca Hristosul dureros și spasmodic, de la San Giorgio Maggiore, cu răni sângerinde și fața cadaverică”. La dreapta și la stânga sa, veghindu-l pe cel crucificat, veghind însăși cetatea Serenissimă, „sfânta veacului de mijloc, Madona, și San Marco, patronul cetății dogale”.

Turiști versus localnici

Cu un secol și trei decenii în urmă, Veneția era - în termenii de atunci - „asaltată” de turiști. Îndeosebi „engleji”, înarmați cu ghiduri de vacanță, căutând să bifeze, conștiincioși, fiecare piatră din cetate. Fiecare chiessa (biserică), fiecare tablou ori sculptură. Iorga îi disprețuiește, neobservând sub rictusul lor vreo urmă de însuflețire la contactul cu civilizația uluitoare pe care o străbat pășind pe lespezi cu „un zgomot sec și prozaic”. Lor, celor șterși - ca și cum ar umbla oriunde în lume învăluiți în cețurile londoneze - le opune imaginea „aurită de raze” a unei tinere fiice a Veneției. O descrie astfel: „O fată de vreo 17 ani, albă ca marmura de Istria, cu păr de aur ca fondul mozaicelor: un profil de Madonă, gene lungi pe obraji palizi”. Tânărul nostru călător părăsește basilica îmbrăcată în odăjdii orientale, care se umple de „dulce cântecul latinesc al preoților”, ieșind în piața cea mare, în vreme ce „San Marco de sus, cu aureola pe frunte, păzește biserica fantastică, cu ascuțite turnuri gotice, cupole rotunde și sfinți înnegriți de vreme, în scorburi de piatră”.

Cele două turnuri

Să nu ne imaginăm însă că, odată ce am ieșit din Basilica San Marco vom părăsi și piața ce-i poartă numele. Nu. Vom zăbovi aici, admirând cele două turnuri care, cum zice „ghidul” nostru, oferă o „priveliște nostimă”. Cum ieși, ai, la dreapta, „Torre dell’ orologio”, pe lângă care se strecoară o „calle” ce duce „spre ponte di Rialto” (care traversează Marele Canal - Canal Grande). Peste „piciorul” lui imens, pe o mică platformă „se înalță un clopot uriaș”, iar „doi gladiatori din același metal bat ceasurile cu ciocanele lor înverzite”. Efectul e grandios, „neobicinuit și fantastic”. Sub clopot, leul înaripat. Sub leu, ceasornicul, care, din 1496, „socoate mersul necontenit al vremii, schimbătoare și veșnică”, nepăsător, s-ar zice, la schimbarea continuă de „personagii” care viermuiesc prin piață, de la „dogele în haine de fir” de odinioară la turistul grăbit, cu un aparat de fotografiat în mână, care „imortalizează” eternitatea lui, la fiecare secundă. Cel de al doilea turn, chiar în față, e „il campanile”, zidit „în cărămidă, cu un vârf ascuțit, deasupra căruia plutește un înger uriaș, cu aripile de aur, blagoslovind Veneția”. Și atunci, ca și azi, pe câțiva bănuți, turistul poate urca până la înălțimea celor 98 de metri ai săi, scrutând întinderea cetății lagunare până hăt, departe, la cele din urmă palate. Coborând și trecând de „loggetta” (cândva, cămăruța halebardierului care veghea intrarea în campanila bătrână de aproape 1.000 de ani - e drept, reconstruită în secolul trecut, după ce un cutremur o „scurtase” la nici 20 de metri), nu poți rezista ispitei de a o privi, de jos în sus, chiar din apropierea zidului. „Pare a sprijini cerul!”

Sfinți, Madone și Hristoși

Sfinți și sfinte, arhangheli și apostoli, Madone și Hriști... E plină Veneția de ei, și nu doar în vechile biserici (sunt trei secole de când niciuna nouă nu a mai fost construită!). „Și sunt așa de mulți”, scrie tânărul Nicolae Iorga, „că mă îngrozesc când aud că în cutare biserică se mai află vreunul”. Dar oricât de mare ar fi sentimentul care te copleșește, îți dorești să ai timp să treci prin tot locul să le vezi, să le admiri, căci mai toate sunt pictate ori sculptate de marii artiști ai Italiei: Vivantini, Bellini, Veronese, Tițian sau Tintoretto... Despre Bellini, de exemplu, Iorga scrie: „Omul acesta și-a trecut viața făcând Madone, în toate posturile, în toate cadrele, de toate mărimile: la Santa Maria - cu un Hristos pântecos și curmat la mâini, în brațe, la San Zaccaria - între doi sfinți, la Academie - singură, în profil văzută. Și treacă acum Madonele, dar sfinții: numai sfinți am văzut, toți cu rochii albastre, roșii și violete, toți cu bărbile lungi, afară de Sfântul Sebastian, care e osândit, se vede, să nu poarte haine pe dânsul, în veac, pentru a i se vedea poate săgețile înfipte în coaste”. Iorga e copleșit de acea „sanctomanie” a artiștilor venețieni din toate timpurile, pentru că „religia era peste tot locul, trăiau în atmosfera religioasă, cum noi trăim în cea industrială-științifică”.

O pânză de Tiepolo

În anul de grație 1890, la nici 20 de ani împliniți, Iorga se autodenunță ca... „eretic”. „Nu pot gusta forma pură fără scânteia vieții”; „am stupiditatea de a prefera pe Hristosul lui Veresciaghin, numai pentru că e real, viu, adevărat, în mijlocul umilitei lui familii de muncitori, lângă o Marie fără aureolă divină în jurul capului, fără aur la cusături”. Admiră, în schimb, o pânză de Tiepolo, nerestaurată, încă, „de un verde galbăn” și cu o „lumină searbădă de mormânt ori de candelă”. Un tablou fără soldați, fără mulțime. Un simplu și singur Hristos crucificat, între tâlhari. „Nu e Hristosul obișnuit, Dumnezeul, pe a cărui față durerea nu-și poate pune pecetea, cel veșnic demn și milostiv pentru călăii lui: e un om ca și noi, cu simțirile noastre, cu durerile noastre”. Citești descrierea acelui Hristos al lui Tiepolo și-l vezi ca și cum tu însuți ai fi în „chiessa” venețiană: „Ochii obosiți, gura dureroasă, fața strâmbată, trupul strivit sub greutatea crucii. Și în urmă tâlharii, cu groaza morții pe obraz, în zdrențe, cum i-a făcut frica și umezeala întunecată a temnițelor. (...) Ochii închiși de frică, barba mare, trupul zgârcit, pare a tremura pe pânză; e apoteoza durerii omenești; e o pânză de maestru, fiindcă cel ce-a făcut-o a simțit”.

Santa Maria della Salute

Venit dintr-o țară ortodoxă, cu biserici mici, în fiecare sat, bursierul român Nicolae Iorga e uimit de cât de multe biserici sunt în Veneția („bisericile sunt fără număr”). Le descrie, pe rând, minuțios. Și pe rând vom prelua și noi aceste descrieri, din însemnările lui de călătorie. Santa Maria della Salute - „dincolo de marele canal, oglindindu-se în valurile lui verzi cu cele două cupole albastre și frontonul ei grecesc (...). Deasupra cupolei celei mici, Maica Domnului se profilează, subțire, albă, pe bolta senină. Biserica aceasta, ca și San Rocco, a fost zidită la 1631, pentru a face pe stăpâna ceriului îndurătoare pentru nenorociri: ciuma cea mare din 1630 pustia palatele. Sfânta Fecioară, măgulită de gentilețea credincioșilor, a pus capăt nenorocirii, cum și arată o marmură splendidă (sculptată) de le Court, pe altarul cel mare. Ciuma, spăimântată, acoperindu-și fața, fuge dinaintea urgiei Madonei. Tablouri religioase de Tițian împodobesc pereții, albastre, dulci, monotone”.

Alte biserici, dincolo de apă

Ca și turistul de azi, Nicolae Iorga e fascinat de insula care plutește în mijlocul lagunei: San Giorgio Maggiore, spre care se lasă dus de un luntraș venețian. O descrie punctând „turnul roșietic, cu strălucita lui vedere asupra Veneției”. În fața ei, este „micul ostrov Giudecca, amestec de palate cenușii, care par roșietice la soare, cu biserica Mântuitorului, il Redentore, la mijloc”. Ajunge apoi pe la bisericile din nord și apus, „San Salvatore, cu mormântul Caterinei Cornaro; San Giovanni Crisostomo, cu tablourile trandafiriului Bellini; Santa Maria dei Frari, cu mormântul lui Tițian și al lui Canova; San Giovanni e Paolo cu sarcofagele dogilor”. După șirul de biserici catolice, ajunge, în sfârșit, la una de rit ortodox. Este San Giorgio dei Greci, „pe care ți-o laudă toată lumea, ca o minune architecturală, e ceva de felul Trei lerarhilor, ca interior: eternele picturi pe fond de aur, sfinți bărboși, sfinte înțelepte și sfioase”. „Ereticul” Iorga, la 19 ani, se-ndrăgostește, fără să știe când, de cetatea lagunară. Avea să cumpere aici un întreg palat, menit să-i primească pe bursierii români, multe decenii de atunci încolo. Avea să se dedice istoriei Veneției și a venețienilor. Își face prieteni printre intelectualii Veneției, unul dintre ei, un istoric pe nume Zorzi, fiind chiar din spița celui din urmă doge.