de Valentin Ţigău

Calendarul creștin-ortodox are, între filele sale, așezate și celebrări ale martirilor-copii, jertfiți pentru credința lor întru Hristos. Despre „martiriul inocenței”, semnificația și forța lui, în biserica ortodoxă, am dialogat cu părintele Vasile Bîrzu (foto), lector univ. dr. la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”, a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.

„Mântuitorul ne cere să fim nevinovați ca porumbeii și înțelepți ca șerpii”

- Părinte Vasile Bîrzu, vă propun astăzi să vorbim despre sfinții și mucenicii copii din calendarul bisericii ortodoxe, despre ceea ce putem numi cu această foarte puternică, pregnantă sintagmă: „martiriul inocenței”...

- Creștinismul, ca religie a restaurării omului, presupune inocența copilului, presupune stare de nevinovăție - așa cum spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca și copiii, nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu”. În fața lui Dumnezeu, înțelepciunea și maturitatea omului nu e de mare preț, pentru că omul, atunci când se naște în lume, este la începutul învățării sale. Iar Dumnezeu urmărește tocmai păstrarea acelei nevinovății, a acelei inocențe. Pe Adam și pe Eva i-a făcut Dumnezeu cu un trup matur, dar cu conștiință de copil, inocent, naiv; de aceea au și fost înșelați de diavol. Bine, este presupusă și necesitatea înaintării în înțelepciune, dar această înaintare presupune numaidecât păstrarea inocenței. Adică, ce ne cere Mântuitorul Iisus Hristos este să fim nevinovați ca porumbeii și înțelepți ca șerpii. Vin, la pachet, amândouă. Inocența și înțelepciunea, pentru Dumnezeu, trebuie să fie împreună. Există și o altă „înțelepciune” și aceasta este... viclenia! Aceea implică o minte nu numaidecât matură, dar o minte perversă, o conștiință perversă; și aceasta duce, inevitabil, la pierderea inocenței.

- Sacrificiul lui Iisus Hristos, pe cruce, a redat Omului inocența?

- Mântuitorul Hristos îl restaurează pe om așa cum era el la început și îi dă chiar și mai mult; îi dă starea de nevinovăție, dar îi și înalță conștiința în această postură a înțelepciunii care discerne Binele de Rău, dar caută să își păstreze, în același timp, inocența. De aceea, oarecum, creștinismul e puțin puritanist, adică respinge din start coborârea în cunoașterea tuturor mizeriilor. Iată, cum este situația actuală, cu cei care propun numaidecât educația sexuală, ca și cum omul ar trebui să fie învățat pe îndelete ceea ce știe din instinct. Or, aici, mergem spre o pervertire a conștiinței, spre o pervertire a înțelepciunii, a cunoașterii. Cei care legiferează așa ceva nu înțeleg că, în cele din urmă, cunoașterea nu se ia numai din cărți. Cunoașterea se realizează din experiența vieții, din experiența prezenței celuilalt, care transmite, unește suflete și declanșează comuniune și cunoaștere. Diriguitorii de azi au considerat ca, în toată tragedia României, să promulge o lege inutilă și rătăcitoare, care duce în derivă tot poporul, mai ales copiii. Modernitatea, în acest context, supune unui martiriu inocența copiilor din actuala societate.

„Dumnezeu are o pedagogie care poate părea oarecum dură față de copil”

- Să ne întoarcem în secolele de început ale creștinismului, acolo unde, iată, ajung martiri uneori și copiii; fiecare, până la urmă, într-un alt context... Martiriul acestor copii nu s-a întâmplat la fel, ca după un șablon, cum, de altfel, nici sfinții și mucenicii adulți nu au primit martiriul lor în același fel...

- Putem afla despre ei din Viețile Sfinților, dar zic să ne referim încă la Sfânta Scriptură. Hristos este descris în Vechiul Testament, în cartea profetului Isaia, la capitolul 53, drept Ebed-Iahve, robul lui Dumnezeu. Termenul acesta, „Ebed” înseamnă „copilul dar și robul lui Dumnezeu”. Este tradus, în Septuaginta, cu paid/ paidos - copil. De aici: paidagogie - conducerea copiilor. Scrie în Isaia: „Nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. (…) Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi.” Textul respectiv ne poate lăsa să credem că Dumnezeu Tatăl are o pedagogie foarte dură față de Copilul sau Fiul Său. În Antichitate, copilul era născut, în concepția păgână, ca slujitor. Și această slujire era înțeleasă ca necesară pentru devenirea lui fizică, spirituală, culturală ș.a.m.d. Copilul era „forjat”, era, oarecum, asimilat sclavului. Chiar și copiii din familiile înstărite, care nu aveau statut de sclav. Copilul parcurgea niște etape ale inițierii în viață, care erau foarte dure. Cine rezista, rezista; cine nu, murea. Era, deci, o societate dură. De ce spun toate acestea? Vorbim despre necesitatea maturizării acelei inocențe pe care o pune Dumnezeu în om, de la Creație - pentru că, în cele din urmă, sufletele copiilor întrupează scântei divine ale conștiinței lui Dumnezeu. Este acea puritate pe care copilul o primește și pe care trebuie să o maturizeze, să o ducă la desăvârșire. Și Iisus Hristos, când era copil, a muncit, a învațat tâmplărie în casa tatălui său adoptiv, Iosif, a dus o viață destul de aspră. Însă era altfel educația, atunci. Termenul de azi: gimnaziu vine din anticul gymnos, care însemna gol, și de aici a face gimnastică în aer liber spre exersarea puterilor fizice. Era o concepție în lumea antică, „khalokagatia”, împletirea bunătății și a frumuseții, care se cultivau prin educație fizică, muzică, gramatică, matematică și toate acele discipline ale frumosului și ale cunoașterii. Așa trebuie să înțelegem contextul și statutul copilului în epoca veche, până să apară creștinismul în istorie.

„În Antichitate, copilul trebuia să fie pus la încercare”

- Aș vrea să ne apropiem de câțiva dintre acești martiri-copii, să aflăm de ce și în ce context au acceptat și au parcurs ei propriul martiraj...

- Am putea să ne referim la Sfânta Irina, celebrată pe 5 mai, care este pusă de tatăl său într-o disciplină strictă, ca să fie învățată de un pedagog stoic toată înțelepciunea virtuții. Aceasta presupunea asceză, post, concentrarea atenţiei, încordare a trupului în stare de rugăciune continuă către Dumnezeu, practică dură față de trup. Nu era nici pe departe această concepție din epoca noastră, de a-l menaja pe copil: „Vai, eu am muncit mult, copilul meu să nu mai muncească, să îi fac toate voile”. În Antichitate, copilul trebuia să fie pus la încercare, să fie învățat să se descurce. Unui copil nu trebuie să-i dăruiești un pește sau un iepure, ci să-l înveți să vâneze un iepure sau să pescuiască un pește. Ceea ce au pierdut modernitatea și postmodernitatea este această înțelegere a pedagogiei. În Antichitate, ea presupunea inițiere prin participare totală la o acțiune care te făurește ca persoană de valoare. Drama începe în modernitate și îi dă glas Dostoevski, care se întreabă de ce suferă copiii. Revenind însă la sfinții-copii - unii dintre ei canonizați chiar de Biserica Ortodoxă Română: Matei Brâncoveanu, Ioan Valahul... -, ceea ce dăinuiește în toate aceste cazuri e acea inocență, acea nevinovăție cu care vede copilul lumea, cu un suflet necorupt, încă, faţă de oamenii maturi.

- Am putea aminti aici istoria martiriului unuia dintre ei?

- Vorbesc mereu despre viața Sfântului Fanurie, tocmai pentru că este deosebită. Mama lui, rămânând văduvă, ca să-și crească copiii, a fost nevoită să devină în ascuns dansatoare într-un han. Unul dintre copii, Fanurie, într-o noapte, o urmărește și o vede dansând pe scenă, făcând plăcerea oamenilor abrutizați. Iar mama lui, când îl vede pe el, pălește și moare de rușine. Atunci, trăiește și el o dramă și o amnezie, se retrage în munte unde alege ascetismul. Din trăirea dramei mamei, prelungită în drama fiului care, oripilat de coborârea mamei într-un alt registru al existenței, se retrage din lume, vedem și înțelegem inocența în toată desfășurarea ei, în toată splendoarea ei. Copilul își păstrează până la o vârstă destul de înaintată inocența, iar el vedea în mama sa sfințenia. Răsturnarea acestor valori îl doboară. Omul, adeseori, trebuie să facă compromisuri, pentru ca să-și crească pruncii. El pierde inocența și trece în registrul înțelepciunii viclene, ca să se descurce în lume. Drama pe care Fanurie o parcurge îl face, în cele din urmă, un străvăzător. El vede înainte, se roagă, iar în martiriul lui cere, în cele din urmă, pomenirea mamei sale. Și există un post special, în luna august, iar aceluia care îl ține și dă și milostenie cuiva pentru sufletul mamei Sfântului Fanurie i se împlinesc rugăciunile.

Sfânta Muceniță Filofteia şi Sfântul Matei Brâncoveanu

- Vorbeam despre sfinții români, copii, martiri întru Hristos, de asemenea... Ce învățăminte să tragem din viețile lor?

- Dacă ne referim, de exemplu, la viața Sfintei Mucenițe Filofteia, de la Curtea de Argeș... ea înțelege naiv ceea ce se întâmplă în familia sa și face milostenie până la capăt, dând celor nevoiași mâncarea pe care trebuia să o ducă tatălui său. Asta chiar dacă tatăl, mânat de mama vitregă, era amenințător. Se oprește pe drum și dă din mâncarea lui altuia. Iar atunci când taică-su nu se satură din mâncarea rămasă, o urmărește și aruncă cu barda după ea, îi taie piciorul și ea moare. Ce face pronia divină cu moaștele Sfintei Filofteia? O vedem că este în Mănăstirea de la Curtea de Argeș. Dacă știm mai mult despre legenda acestei mănăstiri, vedem că este o mănăstire construită pe un loc unde erau niște manifestări demonice, care țineau de religia veche, a dacilor şi păgânilor ce au rătăcit pe acest pământ. Iar Dumnezeu pecetluiește acest loc cu moaștele unei sfinte inocente. În cazul lui Matei Brâncoveanu, el era cel mai mic dintre fiii domnitorului și pe el l-au lăsat sultanul și călăul să vadă moartea fraților săi, sperând că apoi el va da înapoi, renunțând la credința creștină. A fost un calcul, acolo, căci turcii și-au zis că el nu va avea tăria să devină martir. Dar tatăl lui, Constantin Brâncoveanu, l-a întărit și i-a spus „pleacă, fiule, capul, căci așa se cuvine, să murim în legea noastră creștină!”. Aici vedem o putere a conștiinței inocente, ajutată spre martiriu, însă, de către domnitorul Constantin Brâncoveanu. Cel de al treilea sfânt pe care vreau să îl amintesc aici, Sfântul Ioan Valahul este, practic, mărturia sclavajului pe care-l făceau musulmanii atunci când răpeau copiii valahi pentru a-i educa în mod radical ca soldaţi - ieniceri şi spahii; așa ajunge și Ioan la Istanbul, unde se încearcă să fie pângărit, să fie sodomizat. El refuză, își mărturisește credința și moare martir.

„Copilul e naiv, nevinovat, idealist, e floarea care poate fi răsădită ușor - nu te apuci să răsădești copacul bătrân... Știți imaginea veche: omul este un lăstar ceresc răsădit în această lume. Cu cât se răsădește mai ușor, cu atât primește rădăcini mai puternice“

„Este o matematică a lui Dumnezeu, în Creaţie“

- Există exemple și ale unor copii care au intrat în religia creștină deși erau din familii de păgâni. Iată, povestea celor nouă sfinți copii din Kola, din Georgia, care proveneau din familii păgâne, dar când auzeau clopotul la biserica creștină se duceau să asculte liturghia. Și părinții lor au fost cei care i-au ucis, pentru a fi exemplu altor familii păgâne din sat.

- Aicea e mărturia conformității copilului cu planurile după care este alcătuită lumea. Dacă te gândești ce e sunetul clopotului - că e chemarea lui Dumnezeu, că e de fapt o armonie - iar copilul caută și e atras de armonie. Întrebați-vă: de ce zâmbește icoanei copilul nou-născut, căruia abia i s-au copt nervii în creier și distinge primele imagini? Dacă studiem cum Dumnezeu a creat lumea prin Logosul divin, vedem că există o geometrie sacră, o matematică a lui Dumnezeu în Creație. Copilul, practic, este conceput în pântecele mamei după această înțelepciune tainică, toate făpturile urmăresc asta. Sunt niște legi ale armoniei, care sunt general valabile în întregul univers. Clopotul este o asemenea expresie a acestor legi ale armoniei. Copilul, practic, își deschide sufletul pentru orice manifestare a armoniei divine, semănate de Dumnezeu în Creație. Așa trebuie înțeleasă inocența asta a copiilor. Copiii sunt îngerii pe care Dumnezeu ni-i trimite. Ei văd Creația cu ochi de înger. Și de aceea se întorc, se încadrează mult mai ușor în legile armoniei. Frumusețea copilului este mărturia frumuseții cerului, a lucrării lui Dumnezeu în lume. Nu-l putem înțelege pe copil decât ca pe o ființă care a fost de curând în mâinile lui Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu există în el. Pe măsură ce îmbătrânește, omul devine un acomodat cu lumea și nu mai vede această armonie originară. În lumea modernă, omul se blochează din punct de vedere spiritual în comoditate.

„Copilul se poate modela după Hristos“

- Să vorbim despre o replică a lui Iisus: „Lăsați copiii să vină la mine!”...

- Din punct de vedere al destinului veșnic al Împărăției lui Dumnezeu, apelul lui Hristos este de a-i lăsa pe copii să vină spre Dumnezeu. Nu se cuvine să-l înregimentezi pe copil în tot felul de planuri ticăloase, dar nici să-l lași ca o legumă, să nu-l inițiezi în nimic. Hristos a acționat în istorie nu ca un lider militar, n-a folosit tertipuri și strategii militare, ci a acționat de pe pozițiile unui inocent, ca un copil, și-a păstrat acea inocență. N-a făcut recurs la forță. Iar minunile nu le-a făcut ca să pedepsească pe cineva; singurul pedepsit de Hristos a fost smochinul, ca să dea spre pildă pedeapsa nerodirii prin Legea veche. El numai a vindecat. Cum i-a vindecat pe unii de orbire, credeți că nu putea să-i pedepsească pe alții, să le tremure sabia în mână? Dar refuză, pentru că vrea să păstreze această inocență și pentru că vrea să cucerească lumea prin inocență și prin jertfă. De ce cere Hristos să vină copiii la el? Pentru că venind de la vârsta fragedă, copilul se poate modela după Hristos. Suferința copiilor e îngăduită de Dumnezeu și e voită din nevoia de jertfă curată a lumii și din nevoia de întărire a virtuții, cum vedem în viața Sfintei Marina, pe care Dumnezeu o lasă să fie chinuită, să sufere, pentru a se întări virtutea în ea, pentru a ajunge la alt plan de conștiință de pe care îi stăpâneşte pe diavoli şi înţelepciunea lor vicleană. E necesară suferința copiilor, îngăduită de Dumnezeu, pentru că e nevoie de mărturisirea adevărului și a frumuseții. Copilul e naiv, nevinovat, idealist, e floarea care poate fi răsădită ușor - nu te apuci să răsădești copacul bătrân... Știți imaginea veche: omul este un lăstar ceresc răsădit în această lume. Cu cât se răsădește mai ușor, cu atât primește rădăcini mai puternice.