de Valentin Țigău
Ascunsă între pădurile legendare ale Neamţului, la poalele Munţilor Horăicioarei şi Stânişoarei, Mănăstirea Horaiţa ne-a părut, când am vizitat-o, cel mai frumos dar al lui Dumnezeu. Nu pentru că alte daruri n-ar mai fi fost pe pământ, ci doar că, „atunci şi în acel loc”, părea că timpul face loc unei blânde epifanii.
Stâlpul de foc din visul Cuviosului Irinarh
La Horaiţa, am ascultat, îndelung, la mijloc de octombrie, liniştea coborâtă peste săvârşita slujbă de Utrenie a celor 20 de călugări vieţuitori în acest lăcaş; lăcaş cunoscut nu atât prin vechime, cât prin fapte memorabile. În tălmăcirea fratelui Denis, aflăm că aceste fapte îşi au începutul în secolul al XIX-lea, când, pe locul ei de astăzi, s-a produs minunea - acel stâlp de foc, cum spune legenda, care i-a apărut, în vis, Cuviosului Irinarh Roset, cel care hotărăşte să ridice o biserică din lemn. Strădania sa este continuată, după 25 de ani, de Ermoghen Buhuş, care construieşte, pe locul celei de lemn, actuala biserică din piatră, în stil gotic neobizantin. Despre Cuviosul Irinarh să spunem că fusese tuns în monahism, la Mănăstirea Neamț, chiar de mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache. Se trăgea dintr-o familie vrednică de boieri - Roset/ Rosetti. Făcuse un pelerinaj pe Muntele Tabor (azi în Israel), cerând binecuvântare pentru a ridica o mănăstire în Țara Moldovei. Toată moștenirea de la tatăl său urma să fie cheltuită pentru această frumoasă și plăcută faptă de smerenie. Când s-a întors, a plecat să caute loc de mănăstire. Noaptea, pe când citea din Paraclisul Maicii Domnului, o lumină ca un stâlp de foc s-a lăsat peste cel mai semeț dintre brazi. Iar acel brad, zice legenda, a fost tăiat în așa fel, încât trunchiul lui a devenit masa din altarul noii biserici a Horaiței, cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt.
De la Goraetz la Roseti - zidită de şase ori, în 1.000 de ani
Spuneam că viața Mănăstirii Horaița, așa cum o știm astăzi, a început în secolul al XIX-lea. Totuși, existența ei, în tradiția orală, este legată de venirea pe aceste meleaguri a unei familii de greci, care au ctitorit primul așezământ. Pomelnicul ctitorilor de la Horaița începe neamul de negustori Goraetz, care ar fi ajuns în zona Neamțului pe la anul 974. Evlavioși și cu dare de mână, ei ar fi ctitorit nu una, ci chiar două mănăstiri, de o parte și de alta a râului Cracău. Una era Horaița, cealaltă se numea Dumbrăvele. Lesne vă dați seama că aceea despre care vorbim acum are numele derivat din cel al familiei ctitorilor. Goraetz - Horaița. Niciuna dintre cele două mănăstiri din legendă nu se mai află pe pământ așa cum erau ele, cu un mileniu în urmă. Horaița, de exemplu, a fost arsă din temelii sau a fost distrusă de alte intemperii, dar în cele din urmă, refăcută, îi primește și azi pe credincioși. Au fost, probabil, secole în care nu a existat zidire (de piatră ori de lemn), dar fiindcă locul era unul sfințit (inclusiv prin jertfa sfântului lăcaș), aici au existat mereu schimnici retrași în rugăciunea lor, rugându-se pentru vremuri mai bune. În acest context, apare și visul cel minunat al Cuviosului Irinarh Roset. În cei 1.000 de ani, se pare, de șase ori a fost rezidită, rectitorită, până a ajuns la această formă superbă pe care o putem vedea cu ochii noștri, acum.
Prima atestare documentară
Dacă anul 974 este unul care e susținut de legende, de tradiția orală, iar ctitorirea noii mănăstiri e știut că s-a făcut pe la 1812, avem totuși și o atestare documentară a lăcașului de cult, cam pe la jumătatea timpului scurs dintre cele două datări. La 11 iulie 1428, domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun (el însuși ctitor, în Ținutul Neamțului), include Horaița în rândul celor 52 de așezăminte religioase pe care le supune jurisdicțional Mănăstirii Bistrița, de lângă Piatra Neamț. În „Piatră”, de altfel, domnitorul își avea reședința și tot acolo avea să fie și necropola voievodală.
Amvonul de deasupra ușilor împărătești
Dacă, la exterior, această biserică impresionează prin cele opt turle ale sale, interiorul este de-a dreptul fascinant. Uimeşte, în primul rând, catapeteasma, probabil unică în lume. A fost, se pare, realizată la Viena, de unde şi influenţa barocului târziu, mai puţin vizibilă la construcţiile ortodoxe. Cea mai neobişnuită decoraţie interioară este însă amvonul plasat deasupra altarului şi a uşilor împărăteşti. Cunoaştem că amvonul se aşază, de regulă, spre Nord şi nu spre Răsărit, ca în cazul acesta. Apoi, curioase sunt şi registrele picturii catapetesmei, verticale, de-a lungul unui bandou semicircular care are în centru icoana Deisis (Maica Domnului rugându-se Fiului pentru iertarea păcătoşilor) şi registrul profeţilor Vechiului Testament, în 14 medalioane intercalate în două vrejuri de viţă-de-vie din lemn sculptat aurit, ce se ridică de la extremităţile catapetesmei până deasupra amvonului. Aceste registre sunt dispuse pe orizontală, la majoritatea catapetesmelor din bisericile ortodoxe. Pictura pe zid, din interior, este mai nouă. Ea a fost realizată în stil neobizantin, de pictorul Mihai Chiuaru, cu ucenicii săi, între anii 1988 şi 1993 şi sfinţită la 4 iulie 1993 de IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Remarcăm trupurile hieratice, filiforme, ale sfinților și cromatica unitară, pe un fond cărămiziu.
Surghiunul principelui Carol
Mănăstirea Horaiţa a intrat în istoria României şi a Casei Regale ca fiind locul în care principele Carol, viitor rege al românilor, a fost surghiunit, timp de 75 de zile, după fuga sa la Odessa (unde se căsătorise, în secret, cu Zizi Lambrino, fiica unui general român). Carol recunoaşte, în jurnalul său, că locul era „încântător”: „Horaiţa este un încântător colţişor, în fundul uneia dintre încântătoarele văi de munte. Loc încântător şi înverzit, înconjurat de brazi şi fagi. Loc al odihnei depline, unde ai dori să trăieşti în doi, mână în mână, inimă lângă inimă. Şi noi am fi putut trăi aici foarte fericiţi, te asigur, mica mea iubită, Zizi.” Căsătoria viitorului rege cu Zizi a fost, în final, anulată, dar aerul melancolicelor sale epistole poate fi regăsit, încă, în cele două camere locuite, cândva, de Carol şi unde astăzi se mai păstrează câteva piese de mobilier. (La scurt timp după episodul Zizi Lambrino, Carol al II-lea s-a căsătorit cu principesa Elena a Greciei, cu care a avut singurul copil recunoscut legal de Casa Regală - născut la 25 octombrie 1921 - şi devenit rege al României cu numele de Mihai I.)