de Simona Lazăr
Despre iubire și roadele ei, despre toleranță și iertare, despre pace și traiul în pace... doar câteva dintre temele pe care ne-am propus să le abordăm azi, într-un interviu pe care l-am realizat cu părintele Mihai Păcuraru, preot misionar.
„Este un concept folosit încă din Antichitate”
- Iubirea este un dar divin. Când și cum ajunge ea să fie denaturată?
- Iubirea este calitatea sufletească prin care se deosebesc cei care cred în Dumnezeu de cei necredincioși, e trăsătura celor care deși poate că nu-L cunosc pe Dumnezeu din cărți, Îl cunosc din experiență, din trăirea poruncilor Lui. Din păcate, de când e lumea, chiar și iubirea, acest dar divin, ajunge uneori să fie dena- turată, mimată, falsificată, mai precis - așezată drept paravan pentru imoralitate, pentru bunul plac, pentru desconsiderarea valorilor de veacuri ale umanității. Cum este posibil acest lucru? Datorită libertății și încrederii date omului de Dumnezeu. Cum putem deosebi iubirea de surogatele ei? Un posibil răspuns, dat de Însuși Mântuitorul Hristos, ar putea fi: „După roadele ei”.
- Toleranțocrația: puterea/forța toleranței; conducerea sau guvernarea prin/cu toleranță. Conceptul nu este nou, totuși el comportă modificări ale încărcăturii semantice, de-a lungul timpului.
- Toleranța este un concept destul de vechi, folosit încă din Antichitate. Pentru credința creștină, Edictul de la Milano dat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare și de cumnatul său, Licinius, în anul 313, a reprezentat „poarta” legală de intrare în lumea liberă, ca și cult recunoscut. Din acel moment, în general, creștinii au beneficiat de toleranță religioasă în lumea politeistă romană, chiar dacă au mai fost unele persecuții sporadice. Dreptul la libera exprimare câștigat de creștini a rămas de atunci principiul pe care se bazează până astăzi toate inițiativele prin care se solicită recunoașterea caracterului legal al unei credințe sau opinii.
„Credința în Hristos fusese puternic discriminată”
- Este dreptul la libera exprimare - și aici ne oprim la libera exprimare religioasă - unul nelimitat? Ce ne spune istoria bisericii creștine?
- Deși teoretic, da, acest drept este unul nelimitat, el se cuvine aplicat în anumite limite. Acceptarea publică a credinței creștine s-a datorat nu atât vreunui drept la libertatea de conștiință (străin lumii romane), ci unor factori mult mai concreți. Înainte de a fi recunoscută ca religie licită (tolerată, acceptată), credința în Hristos fusese puternic discriminată, de cele mai multe ori fără o justificare logică sau morală. Creștinii erau persecutați, deposedați de bunuri, închiși, chiar uciși sub diferite pretexte. Cei mai mulți dintre creștini, însă, erau în acea vreme oameni cu viață sfântă, dând „Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21), se comportau ca niște cetățeni-model și câștigaseră respectul păgânilor pentru cinstea, unitatea în iubire și fide- litatea lor totală față de Dumnezeu. În aceste condiții, recunoașterea credinței creștine a venit ca ceva firesc, ca o corectare a unei nedreptăți ce durase aproape trei secole. Pe temeliile credinței în Hristos a fost abolită sclavia, a fost reabilitat statutul femeii în societate, a fost construită o întreagă civilizație și cultură, au fost „îmblânzite” populații migratoare și sfințite milioane de vieți și de familii. Iată câteva dintre roadele credinței creștine! Totuși, toleranța se cuvine a fi aplicată în anumite limite, în funcție de binele pe care îl radiază mijloacele și scopurile promovate de diferitele credințe ce o solicită. Toleranța se dorește a fi opusul atitudinii antidemocratice: al dictaturii, al inchiziției, al moralismului legalist, care într-adevăr au lezat mult libertatea și demnitatea persoanei umane, dar nu trebuie să devină ea însăși o dictatură.
Despre „atașamentul față de bine”
- Înglobăm aici și libertatea de exprimare religioasă?
- Răsfoind paginile de istorie vedem că odată cu Iluminismul și cu „privatizarea” credinței (excluderea religiei din viața publică, în Occident), toleranța apare ca soluția optimă pentru menținerea valorilor liberale. Ea este considerată suprema expresie a democrației, forma ideală prin care se exersează respectul față de libertatea celuilalt. „Nu-mi plac ideile dumneavoastră, dar voi lupta până la moarte pentru ca dumneavoastră să le puteți exprima”, afirma gânditorul francez Voltaire. Admirabilă prin generozitatea ei, toleranța extremă a ajuns să fie ceva nociv. Spre deosebire de iubire, care încurajează persoana umană să-și exercite libertatea de voință pentru a-și dovedi atașamentul față de bine, toleranța absolută este o promotoare a libertății de dragul ei, conducând adesea la încurajarea tacită a libertinajului, a pornirilor subumane, iraționale.
„Libertate cu responsabilitate”
- Există o cale de „vindecare” - a societății și a omului - în contextul frământărilor timpului pe care îl trăim?
- Toleranța trebuie promovată întotdeauna alături de responsabilitatea opiniilor exprimate, a faptelor săvârșite etc. Trebuie găsit echilibrul. Principiul „libertate în diversitate” trebuie completat de cel care susține „libertatea cu responsabilitate”. Să arătăm toleranță față de persoană, nu față de viciu, nu față de acțiunile sau opiniile care degradează ființa umană, care atentează la puritatea ei, care militează împotriva inocenței copiilor, a dreptului la viață al nou-născuților, a calității de om a persoanelor cu dizabilități, a respectului datorat persoanelor vârstnice sau defavorizate social etc. Spre deosebire de toleranța idolatră (de dragul ei însăși), indiferentă, iubirea autentică afirmă răspicat: „Urăsc păcatul, dar iubesc pe păcătos”. Ea este o garantă a libertății care înnobilează ființa umană. Iubirea față de celălalt merge dincolo de toleranță, este mai cuprinzătoare și mai matură, conținând și responsabilitatea alături de acceptare. Cum nu toate drumurile duc la Roma, nici toate credințele (nici cea corectă teoretic dacă nu e trăită cu inima) nu conduc la Dumnezeu, sursa și fericirea noastră. Acesta este adevărul, dureros poate dar lipsit de măști. De aceea, Mântuitorul - Adevărul în Persoană - ne-a avertizat: nu a venit să aducă o pace trecătoare, un somn al rațiunii, al conștiinței (născător de demoni), ci sabie - adică: Lumina ce deșteaptă din morți, cea care luminează în întunericul minciunii și pe care întunericul nu a acoperit-o.