de Simona Lazăr
În secolele XIV-XVI, una dintre temele predilecte ale pictorilor de biserici și ale iconarilor Occidentului era reprezentarea Maicii Domnului (Madonei) cu Pruncul Iisus și cu Sfântul Ioan Botezătorul copil. De la Leonardo la Correggio, de la Botticelli la Ghirlandaio, zeci de artiști au fost inspirați de relația dintre acești copii care aveau să schimbe fața lumii cunoscute până atunci.
Două viitoare mame
Iisus Hristos și Sfântul Ioan Botezătorul erau rude (verişori), așa cum Fecioara Maria și Sfânta Elisabeta se înrudeau. Erau verișoare bune. Iconografia (bizantină, de această dată) are câteva reprezentări interesante ale celor două femei, însărcinate. Ele se îmbrățișează (ori dau să se îmbrățișeze), în vreme ce, din pântece, fiii lor întind brațele unul spre altul. Ce le unește pe cele două (viitoare) mame nu este doar rudenia, ci și faptul că graviditatea, în cazul fiecăreia, vine ca un semn minunat, ca un semn divin. Preotul Zaharia și Elisabeta erau deja în vârstă și, din nefericire, nu reușiseră să aibă un copil împreună. Elisabeta purcede grea într-un moment din viață în care femeile nu mai erau fertile, după decenii de infertilitate. Mult mai tânăra sa rudă, Maria, în schimb, „prinde rod” fără să fi fost vreodată atinsă de un bărbat. Fecioară fiind, ea poartă în pântece pe Fiul lui Dumnezeu. Și nu întâmplător aveau să aibă loc aceste întâmplări minunate tocmai cu Elisabeta și cu Maria. Dar pruncii lor urmau să-și împletească destinul, împlinind, în cele din urmă, proorocirile...
Proorociri și minuni
Interesant este faptul că, în ambele cazuri, vestea gravidității minunate o dă Arhanghelul Gavril. Pe Fecioara Maria, arhanghelul o anunță că poartă în pântece pe Fiul Domnului. Dar, mai înainte, Arhanghelul Gavril adusese această veste lui Zaharia, proorocul. Însă acesta, îndoindu-se, este blestemat să rămână mut „până la împlinirea veștii”. La opt zile după nașterea copilului, conform ritualului evreiesc, numele său trebuia să fie rostit de tată. Însă acesta era mut. Elisabeta, care avea, de asemenea, darul prorocirii, spune celor din preajmă că numele pruncului este Ioan. Inadmisibil, însă, ca numele să fie rostit de mamă. Și atunci, Zaharia scrie el însuși, pe o tăbliță de ceară, cu un creion de fier, numele copilului: „Ioan”. Și în acel moment, Zaharia își recapătă glasul. Nașterea Sfântului Ioan vine, deci, cu cel puțin două minuni, despre care amintiseră, în trecut, proorocii: mutul care avea să vorbească și stearpa care avea să aduce pe lume prunc.
Leonardo da Vinci: „Vergine delle rocce”
Nu întâmplător am amintit aceste miracole, care se alătură șirului de minuni al existenței exponențiale a lui Iisus. Și așa ne întoarcem la imaginea celor trei personaje biblice, care deveniseră subiectul predilect al pictorilor apuseni. Una dintre cele mai cunoscute pânze aparține, de bună seamă, marelui Leonardo da Vinci: „Vergine delle rocce” sau „Madona de pe stânci”. Vorbim, de fapt, despre două compoziții (pictate între 1483 şi 1486) aproape identice, cu excepția unor detalii semnificative, care se află, acum, una - la Luvru (Paris), cea de a doua - la National Gallery (Londra). Având, în înălțime, aproximativ 2 metri, cele două tablouri, pictate în ulei, conțin patru personaje: Fecioara Maria și copiii Iisus și Ioan, alături de care se află Arhanghelul Uriel. Prezența acestuia lângă celelalte personaje este semnificativă, pentru că Uriel înseamnă „Lumina cea Tainică a lui Dumnezeu”, el fiind o „călăuză cerească”, arătându-le calea acelora care sunt pregătiți să primească lumina divină. E considerat, de asemenea, a fi cel mai înțelept dintre arhangheli și, cu siguranță, prezența lui lângă copiii Iisus și Ioan are profunde semnificații legate de ceea ce ei asimilează, ca înțelepciune și ca stare divină, pentru ca apoi să se manifeste în lume. Diferențele semnificative despre care vorbeam, între cele două versiuni ale tabloului, țin mai degrabă de felul în care privirea și gesturile Arhanghelului Uriel sunt reprezentate de artist, căci da Vinci a încercat să exprime cât mai bine „lumina chipului lui Dumnezeu” și mesajul acestuia. Sigur, există și alte diferențe, care țin de reprezentarea stâncilor, de floră și de jocul de lumini și umbre, dar alegem să nu speculăm asupra lor. Leonardo mai abordează această tematică în picturile sale. Într-una dintre lucrări, Iisus e reprezentat îmbrățișând un miel (ca expresie a sacrificiului pe care El însuși îl va face mai târziu).
Un Correggio care a călătorit de la Parma la Madrid
Poate că nu e chiar corect să o numim „o copie”, totuși, pânza lui Antonio da Correggio, intitulată „Madona cu Pruncul și Ioan Botezătorul copil” și realizată de artist în 1516 sau 1518, este clar inspirată de „Madona de pe stânci” a lui da Vinci. Tabloul a fost pictat la Parma, pentru familia Farnese, iar de acolo ajunge la Madrid, ca parte din zestrea Isabellei Farnese, la căsătoria ei cu Filip al V-lea al Spaniei (cel de-al doilea soț al ei). În 1746, găsim pânza înregistrată între bunurile din Palatul La Granja din Segovia (la 80 km de Madrid), iar acum aceasta se găsește pe simezele Muzeului Prado. Față de Leonardo, Correggio „îndulcește” elementele de peisaj, Maica Domnului pare să fie mai afectuoasă cu cei doi copii, iar Arhanghelul Uriel lipsește din compoziție.
Alte pânze cu aceeași temă
Dar să vedem ce alți artiști apuseni preiau, în pânzele lor, aceeași temă a verilor Iisus și Ioan, privegheați de Fecioara Maria. O lucrare este cea a lui Jacopo da Empoli (1551-1640), cu chipul smerit al Fecioarei și cel admirativ, executat în raccourci, al Sfântului Ioan, privind un Iisus copil deja conștient de dimensiunea divină a existenței sale. Reprezentarea lui Agnolo Bronzino (1540) o găsește pe Fecioară într-un joc copilăresc cu cei doi copii aureolați. Culorile sunt diafane, personajele - solare și, surprinzător, Iisus ține mâinile nu pe un glob ceresc, ca în reprezentările clasice, ci pe un glob pământesc, pe care sunt desenate, atât cât se știau atunci, oceanele și continentele. O altă lucrare aparținând aceluiași pictor aduce un al patrulea personaj pe pânză, este vorba despre Elisabeta. Dacă Maria îl privește pe Iisus în ochi, iar Elisabeta se uită spre fiul său, Ioan nu îi întoarce acesteia privirea, ci și-o îndreaptă spre cuplul reprezentat de vărul lui și Fecioară. Și Botticelli alege să picteze același grup de personaje. Una dintre pânze îl reprezintă pe Sfântul Ioan recunoscând, deja, în copilul Iisus pe Mesia, drept pentru care e pictat îngenuncheat și cu mâinile împreunate, dinaintea Pruncului Sfânt care se află în brațele Maicii sale. Pentru Ghirlandaio, expresia cea mai fericită a comuniunii celor doi copii este aceea a lui Iisus îmbrățișând capul Sfântului Ioan (cap care, să ne amintim, avea să fie tăiat, mai târziu, la cererea Salomeei)... Acestea sunt, cum spuneam, doar o parte dintre zecile (poate, sutele) de exemple din iconografia apuseană în care copiii Iisus și Ioan Botezătorul sunt reprezentați alături.
De sub penelul lui Veronese
Una dintre reprezentările rare - prin numărul personajelor și identitatea acestora - este cea a lui Paolo Veronese (1528-1588), care aduce pe pânză, alături de cele două mame și de cei doi fii, pe Sfânta Ecaterina. Veronese (născut la Verona, după cum o arată și numele său), dar trăind și pictând la Veneția (mai ales), s-a remarcat atât prin frescele sale din marile biserici și catedrale ale Serenissimei, cât și prin tablourile pe pânză și lemn, cele mai multe cu teme religioase. Una dintre ele, de dimensiuni medii (aproximativ 100x150 cm) reprezintă un grup: trei femei și doi copii. Pruncii sunt, evident, Iisus și Ioan - primul, ținut în brațe de mama sa și interacționând cu Sfânta Ecaterina; cel de-al doilea - mai mare cu o jumătate de an, deja în picioare, privit dintr-o parte de mama lui, Elisabeta, și interacționând cu Fecioara. Veronese reușește, de la stânga la dreapta, să-i pună pe toţi în valoare, prin atitudini, cromatică și relațiile create între personaje, să ofere o atmosferă divină și umană, deopotrivă. Este interesantă alegerea lui de a aduce alături de cele patru personaje din Sfânta Familie pe Ecaterina, care a trăit cu trei secole mai târziu. Ecaterina, care s-a născut în Alexandria, l-a înfruntat pe Împăratul Maxențiu, cunoscut ca amarnic persecutor al creștinilor. Deși avea doar 18 ani, era nu doar curajoasă și credincioasă, ci și înțeleaptă, într-o confruntare cu filosofii păgâni reușind nu doar să-i convingă pe aceștia de valoarea spuselor sale, ci și de adevărul lor, făcându-i să treacă la creștinism pe unii dintre ei. Ea a fost martirizată prin tragere pe roată și decapitare. Prezența ei în pictura lui Veronese s-ar putea justifica prin aceea că ea este considerată protectoarea tuturor mamelor, deci și a măicuțelor celor doi Prunci Sfinți: Fecioara Maria și Sfânta Elisabeta.
Tițian și femeia îngenuncheată dinaintea lui Hristos
Una dintre reprezentările prea puțin formale ale aceleiași teme îi aparține lui Tițian (1485-1576), pictorul care, ca și Veronese, și-a dus traiul la Veneția. Un tabloul celebru al acestuia o reprezintă pe Fecioara Maria cu Pruncul Iisus în brațe și cu copilul Ioan Botezătorul alături, într-o atitudine deja „canonică”, dar care este „tulburată” de o femeie pictată cu spatele, în prim-plan, prăbușită, prosternată dinaintea lui Hristos. Este evident, pentru oricine cunoaște scrierile sfinte, că această scenă nu a existat. De fapt, multă vreme comentatorii picturilor sale s-au întrebat cine este, de fapt, femeia aceasta a cărei prezență nu ține cont de nicio retorică artistică și religioasă a epocii? În unele descrieri ale tabloului ea este numită chiar: „o femeie sfântă” sau „o sfântă”. După toate probabilitățile, însă, spun comentatorii contemporani, această femeie este Sfânta Ecaterina. Tițian s-a jucat cu constrângerile timpului, atunci când a ales să picteze această scenă fictivă, dar el avea și un mesaj de transmis: cât de plină de pasiune și cât de dezinteresată era dragostea Ecaterinei față de Iisus. Aparenta lipsă de respect a personajului din tabou vrea să spună doar că iubirea de Hristos nu ia în considerare limitările oamenilor și ale lumii. Așa cum ea s-a concentrat doar pe iubirea de Dumnezeu, tot astfel contemporanii lui Tițian puteau accede la darul mântuirii doar prin dăruirea lor totală. Postura Sfintei Ecaterina era forma supremă a recunoștinței omului pentru sacrificiul pe care Fiul lui Dumnezeu l-a făcut pentru oameni.
În tradiția picturii bizantine nu întâlnim decât accidental această temă. Și asta mai ales în regiunile ortodoxe care, prin jocul istoriei, s-au aflat sub influența unor state apusene. În Creta, de exemplu, școala de iconografie venețiană avea să ducă la combinarea tehnicilor și canoanelor iconografice bizantine cu unele teme de inspirație occidentală. Este și motivul pentru care sunt pictate, aici, icoane în manieră bizantină cu reprezentarea Fecioarei Maria anturată de cei doi Prunci Sfinți.
„La Belle Jardinière“
Poate una dintre cele mai interesante pânze de pe simezele Muzeului Luvru din Paris este cea cunoscută sub numele de „La Belle Jardinière”. Pictura poartă semnătura (și semnele) a doi mari artiști ai Renașterii. Început de Rafael Sanzio, tabloul a fost terminat de Ghirlandaio. Este considerat, de foarte mulți critici și istorici de artă, cea mai cunoscută Madonă a lui Rafael. Aflat la Florența, pictorul începe lucrul la tabloul comandat, se pare, de Patricio Segardi, un nobil din Sienna. Era, probabil, în 1507-1508. Cu puțin timp înainte de a finaliza lucrarea, el este nevoit să părăsească Florența, astfel că, în cele din urmă, ultimele tușe le va da Ghirlandaio (se crede că rochia albastră a Fecioarei Maria a fost pictată de acesta). Mai târziu, tabloul a ajuns în posesia regelui Franței, Francisc I, care l-a primit în dar, atunci când fiul lui, Henric al II-lea, s-a căsătorit cu florentina Caterina de Medici. Tema din această pânză Rafael avea să o reia într-o altă lucrare, numită „Madona din luncă”.