de Sorin Dumitrescu şi Adrian Barna

Puţină lume ar mai putea crede astăzi, în secolul al XXI-lea, că nu cu foarte mult timp în urmă, mai precis în perioada secolelor XVIII-XIX a existat o persoană specializată în a se hrăni cu păcatele unui om decedat, dar lucrurile chiar aşa au stat. Vorbim însă despre o practică limitată ca întindere, pentru că a fost întâlnită numai pe teritoriul Angliei, Scoţiei şi Ţării Galilor, adică al Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord.

I se dădea să mănânce de pe pieptul mortului

Se împământenise în Insulă, nu se ştie cum şi de unde, această idee, că toate păcatele avute de persoana decedată ar putea fi luate de un om căruia i se dă să mănânce de pe pieptul mortului. Această persoană trebuia să fie însă obligatoriu un bărbat, care stătea drept în faţa mortului şi aştepta ca pe pieptul acestuia să fie aşezată o bucată de pâine muiată în apă de membrii familiei. Apoi, lua această bucată şi o mânca în faţa lor, moment în care, în credinţa celor care practicau acest obicei, trebuia ca toate păcatele decedatului să fie luate de cel care mâncase pâinea şi cel trecut în nefiinţă putea pleca astfel de pe Pământ cu sufletul curat. E adevărat că astfel cel care mânca trebuia să fie foarte atent, pentru că el absorbea toate faptele greşite ale mortului şi acest lucru era destul de periculos. Astfel, sufletul mâncătorului de păcate se îngreuna cu faptele tuturor celor din sat pe care îi „curăța” înainte de înmormântare. Mâncătorul de păcate plătea un preț spiritual enorm pentru un beneficiu material nesemnificativ: o sumă destul de mică de bani primită din partea familiei.

O muncă murdară, foarte prost plătită

În ciuda faptului că această practică era considerată o necesitate, munca unui „mâncător de păcate” nu era una bine plătită. Un practicant al acestui ritual era răsplătit cu o jumătate de şiling (monedă de diverse valori, în Anglia ea reprezentând o cincime de liră sau 12 pence), pe lângă masa ritualică pe care acesta se obliga să o consume. Dar nicio sumă de bani nu putea să înlăture stigmatizarea socială atribuită „mâncătorilor de păcate” sau să atenueze singurătatea ori sărăcia lucie în care aceştia trăiau. Fiecare sat avea propriul său „mâncător de păcate”, iar pentru săteni, acest om devenea din ce în ce mai sinistru, cu fiecare ceremonie efectuată. Aceştia au fost supuşi adesea unei examinări minuţioase din partea bisericii, din moment ce niciunul nu avea vreo afilierea cu autoritatea bisericească. „Mâncătorii” duceau cu ei cu bună ştiinţă păcatele decedaţilor pentru tot restul vieţii lor, fapt care contravenea învăţăturilor multor secte ale creştinismului, care erau active între secolele XVIII şi XIX în Europa. Evident că, fiind o acţiune care îi putea aduce mari neplăceri celui care o practica, nu se găseau uşor persoane dispuse să interpreteze rolul „mâncătorului de păcate”. De aceea, aceştia proveneau din categorii sociale inferioare, din rândul oamenilor foarte săraci, pentru care conta mult să aibă o bucată de pâine, nemaipăsându-le de faptul că se încărcau cu un balast sufletesc atât de primejdios.

Prima atestare e din anul 1680

Aceste obiceiuri funerare au fost semnalate încă din 1680, iar practica a supraviețuit până în zilele noastre, la începutul secolului XX. Prima ediție a revistei „Antichități populare din Marea Britanie”, publicată prima dată în 1813, nota următoarele despre „mâncătorul de păcate”: „Se așeza pe un scaun, cu fața spre ușă, iar familia îi dădea o monedă, pe care o băga în buzunar. Apoi, îi oferea o bucată de pâine, pe care o mânca, și o halbă cu bere, pe care o dădea peste cap. După aceea, ridicându-se de pe scaun, spunea următoarele: «Fie-i sufletul curat!» Pentru aceasta, «mâncătorul de păcate» punea gaj propriul său suflet”. „Mâncătorul de păcate” era chemat la multe înmormântări, în special la cele din Țara Galilor. Pentru cei care credeau în puterea acestui ritual, acesta făcea o treabă foarte murdară, dar foarte necesară, devenind el însuși chiar mai rău decât decedații, pe măsură ce participa la tot mai multe înmormântări. Era genul de activitate care, în timp, chiar putea pune în mare pericol viaţa celui care se încumeta să facă acest lucru.

Ultimul a fost Richard Munslow

Pe la jumătatea anilor 1800, cei care practicau această „meserie” au început să se împuțineze. Ultimul mâncător de păcate despre care se cunosc mai multe date a fost Richard Munslow. Dintr-un ghid de călătorii din secolul al XIX-lea reiese că Richard Munslow a revigorat această practică, dar a făcut acest lucru după ce soarta l-a lovit într-un mod deosebit de crunt. Munslow fusese un țăran înstărit, dar a suferit o teribilă dramă de familie: toți cei patru copii i-au murit. Trei dintre ei s-au stins într-o săptămână. Copleșit de durere, a devenit „mâncător de păcate”, în speranța că astfel își va ajuta copiii care deja erau „în viața de Apoi”. Munslow, ultimul „mâncător de păcate” din Marea Britanie, a murit în 1906. Chiar dacă s-a întâmplat după un secol, el a fost şi primul, şi ultimul „mâncător de păcate” care a beneficiat de o slujbă de comemorare, organizată în 2010. Glumind puţin, nimeni nu s-ar fi încumetat să se rişte pentru a mânca noianul de păcate pe care le îngurgitase Munslow la toate ceremoniile la care a luat parte atâta vreme cât s-a îndeletnicit cu aşa ceva şi gurile rele spun că a fost vorba despre o perioadă de mai bine de 20 de ani!

Preoţii au fost daţi la o parte

Sătenii cu frică de Dumnezeu care angajau „mâncători de păcate” erau, însă, îngrijorați de greutatea propriilor lor greșeli (și ale celor dragi) la Judecata de Apoi. Era o perioadă în care credinţele religioase implementate oamenilor îi făceau pe aceştia să trateze foarte serios conceptul de păcat. Din acest motiv erau destui oameni care nici nu se mai uitau la bani, care credeau că plătind pe cineva, li se curăţea sufletul. Asta însemna să cheme de fiecare dată când murea cineva din familie sau din neam un „mâncător de păcate”, chiar dacă acesta era săracul satului. În acele vremuri, era ceva obișnuit ca la priveghi să apară un necunoscut în haine ponosite, „specializat” în absorbirea păcatelor. Nimeni nu se speria de prezenţa lui, deşi persoana nu inspira tocmai cele mai luminoase gânduri sau stări sufleteşti, dar nici nu îl primea bine, arătându-i că era doar tolerat şi că altfel nici nu ar fi fost băgat în seamă. Toţi ştiau pentru ce era acolo şi abia aşteptau să îşi facă treaba, ajutând astfel sufletul decedatului să devină imaculat. După care nu odată se întâmpla pur şi simplu să fie invitat să plece, nu era acceptat la pomana mortului. Practica utilizată, care era aproape exclusiv apanajul vieţii rurale, foarte rar se întâmpla să fie utilizată şi în decesele de la oraşe, a făcut ca multă vreme „mâncătorul de păcate” să facă inutilă prezenţa preoţilor. În mod normal aceştia erau cei abilitaţi să se ocupe de vindecarea sufletelor celor plecaţi la Domnul, însă timp de aproape două secole slujitorii bisericii nu prea au mai fost chemaţi şi astfel „mâncătorii de păcate” au intrat în colimatorul prelaţilor, extrem de iritaţi de faptul că fuseseră daţi la o parte. Abia pe măsură ce numărul celor care îndeplineau ritualul s-a redus până la dispariţie, preoţii au început din nou să oficieze slujbe de iertarea păcatelor, recăpătându-şi îndatoririle recunoscute în preceptele religioase.