de Valentin Țigău

Sfârșitul veacului al XVII-lea și aproape întregul secol următor au fost perioade de mare prigoană pentru românii ortodocși din Transilvania. În 1691, „diploma” Împăratului Leopold I de Habsburg îi socotea pe românii ortodocși din Ardeal drept „națiune tolerată”. Erau de două ori marginalizați. O dată ca neam - căci doar maghiarii, sașii și secuii reprezentau „cele trei națiuni privilegiate”. A doua oară din punctul de vedere al credinței lor - căci doar romano-catolicismul, lutheranismul și unitarismul (sau greco-catolicismul) erau considerate a fi cele trei „religii acceptate”.

Cinci mucenici în calendar

În acest context, din rândul românilor ortodocși, care nu au vrut a renunța la credința lor, mulți au dus viață de mucenicie, iar unii dintre ei, cei exponențiali, aveau să fie canonizați și cinstiți, la 21 octombrie, pentru vrednicia și jertfa lor. Sfinții Mărturisitori Ardeleni prăznuiți la această dată sunt: Visarion Sarai, Sofronie și Oprea Miclăuș, canonizați în 1955, și preoții Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel, canonizați în 1992, care au luptat împotriva impunerii confesiunii greco-catolice. Înainte de a trece în revistă faptele care i-au îndrituit să aibă un loc și o zi de cinstire în calendarul ortodox, să rememorăm, în câteva date esențiale, contextul în care ei au trăit și au luptat.

Uniația, o „creație politică”

Perioada de prigoană a românilor din Ardeal s-a întins pe șase decenii, din 1701 în 1761. Atunci, în funcție de cât de multă putere de a se opune au avut, românii din satele și orașele transilvane fie au trecut la greco-catolicism, fie au plecat în bejenie (înființând sate noi, dincolo de munți), fie au luptat și s-au jertfit. Persecuțiile erau neîntrerupte și ele vizau atât trupul omului, cât și trupul bisericii. Unele dintre acestea, așa cum consemnează istoria, au fost doborâte cu lovituri de tun, ca niște cetăți ce se aflau - și le putem numi așa, căci între ziduri era apărat spiritul creștin-ortodox al neamului românesc. Prof. D. Stăniloae, în lucrarea sa „Uniatismul (n.r. - unitarismul) din Transilvania, încercare de dezbinare a poporului român”, spune: „Se țintea atragerea ortodocșilor români într-o Biserică nouă, fără nicio acțiune de convertire, ci lăsându-i în convingerea că nu li se cere nicio schimbare”, subliniind că, de fapt, era vorba despre o „creație politică” și nu despre una religioasă.

Generalul Buccow a dărâmat mănăstiri și schituri

A fost o epocă neagră pentru românii transilvăneni. Cei care nu acceptau să treacă în noua biserică uniată erau trimiși în închisori, împușcați, spânzurați. Preoții erau eliberați doar dacă promiteau să nu mai slujească în ritul bizantin sau dacă renunțau la preoție. Chiar și așa, de multe ori bunurile le erau confiscate, familiile bătute (și, uneori, soțiile și fiicele - siluite de soldații stăpânirii). Probabil unul dintre cele mai grele lucruri care s-au întâmplat atunci, pentru aceia rămași fără păstorul lor, este faptul că mulți credincioși ortodocși au murit fără a se putea mărturisi și împărtăși înainte. Unele documente oficiale trimise de românii ardeleni diferitelor instanțe menționează că aceștia mai degrabă ar fi plătit o taxă mai mare, decât să renunțe la religia lor. Pe de altă parte, stăpânirea habsburgică recunoaște ca „erou” al său pe Generalul Adolf von Buccow, care, ca măsură extremă de represiune, dărâmă mănăstirile și schiturile ortodoxe din Ardeal. Într-o scrisoare trimisă Împărătesei Maria Thereza, acesta susține că „așa de tare și de greu n-am lucrat niciodată”. La rândul său, episcopul catolic Bajtay avea să scrie: „Adevăratul întemeietor al Bisericii Unite din Ardeal a fost acest general austriac, cu tunurile și dragonii săi”. Totuși, în 1761, credincioșii ortodocși reușesc să obțină, din nou, un episcop al lor.

Canonizați în plin comunism

Mucenicind în vreme de prigoană, unii dintre acești Sfinți Mărturisitori Ardeleni aveau să fie canonizați de Biserica Ortodoxă Română... tot în vremuri de prigoană şi prăznuiţi la 21 octombrie. Mai exact, în 1955, în comunism. Primii canonizați au fost ieromonahii Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara și țăranul Nicolae Oprea Miclăuș. Mitropolitul Nicolae al Ardealului spunea atunci că ei sunt „piscuri de sfințenie” și nu „mărturisitori izolați”. Visarion Sarai (n. 1714) s-a călugărit la vârsta de 24 de ani. În 1744 îl găsim în fruntea luptei de apărare a Ortodoxiei, în Ardeal. Arestat de autoritățile imperiale, avea să treacă prin mai multe închisori, la Deva, Timișoara, Osieck și Raab, iar în cele din urmă la închisoarea Kufstein, din Tirol, unde se săvârșește din viață, ca martir. Sofronie de la Cioara a fost preot de mir; după ce a rămas văduv, s-a călugărit la Mănăstirea Cozia, de unde trece munții și se află în fruntea răscoalei antihabsburgice și antiuniație. În 1760, a convocat un Sinod, în care cerea episcop ortodox, restituirea bisericilor, eliberarea celor închiși și respectarea libertății religioase. Nicolae Oprea Miclăuș era din Săliștea Sibiului. Despre el se știe că a dus plângerile românilor ortodocși (prin care cereau libertatea credinței ortodoxe și episcop ortodox) dinaintea Curții de la Viena, în trei rânduri - 1748, 1749 și 1752. Arestat în 1752 la Viena ajunge în aceeași închisoare din Tirol, unde moare mărturisitor pentru Ortodoxie.

După Revoluția din 1989

În anul 1992, a avut loc canonizarea preoților Ioan din Galeș și Moise din Sibiel (prăznuiți tot la 21 octombrie). Ioan din Galeș este cunoscut pentru efortul său de a strânge din satele transilvane semnăturile credincioșilor ortodocși pentru un memoriu prin care se cerea libertatea religioasă și dreptul de a avea un episcop. Memoriul său, înmânat lui Oprea Miclăuș, avea să ajungă la Curtea din Viena. Ioan din Galeș a fost arestat și a trecut și el prin mai multe închisori, cea din urmă fiind la Kufstein. Moise Măcinic a fost închis la Sibiu, timp de 17 luni, interzicându-i-se să mai slujească. Avea să îl însoțească pe Oprea Miclăuș la Viena. Arestat o dată cu acesta, moare în închisoarea de la Kufstein.