de Valentin Ţigău
Atunci când intră în mănăstirea athonită Cutlumuș, pelerinul român nu poate să nu plece capul, cu sfială, dinaintea amintirii voievozilor noștri care s-au numărat printre ctitorii ei. Nu degeaba, în vechile hrisoave, i s-a mai spus și „lavra românească de la Athos”. Am fost, cu câțiva ani în urmă, pelerin pe Muntele Athos, în căutarea „semnelor românești”. Nu puteam ocoli Cutlumușul, cunoscându-i istoria și știind că acolo voi auzi (și) vorbă românească...
A șasea, în ordinea ierarhică athonită
A șasea, în ordinea ierarhică athonită, Mănăstirea Cutlumuș a fost fondată, se crede, în veacul al IX-lea, de împăratul Bizanțului, Alexie Comnenul, și de călugărul Calist Cotlumușeanul, care, după legendă, cică ar fi fost născut din mamă creștină și tată arab. În forma ei actuală, mănăstirea a început a se construi în secolul al XIV-lea, iar printre cei care au înzestrat-o nemăsurat s-a aflat și Vlaicu Vodă (Vladislav I), domnitor al Țării Românești. În semn de mulțumire, dinspre Athos avea să vină în Muntenia călugărul grec Nicodim, Sfântul Nicodim de mai târziu, cel căruia i se datorează așezarea în „albia” ei a vieții monastice la nord de Dunăre. După Vlaicu Vodă, și alți domnitori români au dăruit mănăstirii odoare, pământuri și bani, hrisoavele numărându-i printre ctitori pe domnitorii Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân și Vintilă Vodă.
Reţetă de sarmale
Tot încercând să aflăm semne despre ctitorii români de la Cutlumuș, l-am întâlnit pe părintele Ioanichie, călugăr român, viețuitor în această mănăstire de aproape două decenii. Biografia lui arată că s-a călugărit la Sihăstria, în 1976, și a venit la Athos la sfârșitul anilor ’70, în primul grup de călugări români de la Prodromu.
Aflând că, pentru o vreme, cuvioșia sa a avut ascultare la bucătăria lavrei, am început un dialog cu dânsul despre bucatele mănăstirești. „Doi ani întregi am făcut mâncare la Cutlumuș”, începe el a ne istorisi. „Le-am făcut sarmale și le-am demonstrat ce bună e rețeta noastră de acasă...”. „Le-a plăcut?”, îl întreb. „Cum nu? Nu numai că le-a plăcut, dar au mai și cerut supliment. Au luat din oală, direct. «Poli kalo, poli-kalo», până când au dat gata toată oala. Și i-am certat, în glumă: «Eu cu ce mă mai duc la pelerini?»”. „Cum le faceți?”, îl iscodesc. „Hai, ziceți așa, bucătărește...” „Bucătărește. Cu zarzavat mult, ceapă prăjită, orezul puțin muiat, de post - adică fără ulei, doar fiert în apă. Frunzele se opăresc, la fel... Orezul fierbe mai greu decât frunza... Se face deci prăjala asta, undit mai mult, ca să nu fie prăjită tare, și-apoi pun tot ce e bun: și suc de roșii, mărar, pătrunjel, oregano în loc de cimbru, ciuperci, măsline tăiate... Tocat totul la cuțit. Le-am învelit în varză, ștevie (aici e de bază că e ștevie multă). Se lasă să fiarbă la foc mic. Se încearcă frunza, dacă e subțire înseamnă că e compoziția deja făcută. Grecii nu obișnuiesc să pună smântână la sarmale. Adesea, însă, servesc cu iaurt. Ca sos, ei pun mai mult ketchup sau muștar”.
Calamari și cozonac
Încet-încet, părintele Ioanichie ne dă seama despre bucatele monahilor athoniți. „Se mănâncă mult fructe de mare: calamari, caracatiță, creveți. Folosim permanent. Ei, grecii, gătesc mai mult dintr-acestea. Noi, românii, nu prea știm să facem mâncăruri grecești cu pește. Dacă ar fi să facem, după mintea noastră..., dar ei au rețetele lor speciale, știu să fiarbă vinul, coniacul, să se moaie calamarii, pentru că au carnea foarte ațoasă. Am văzut eu cum îi pregătesc, ca mâncare de post. Dar și eu... de Paști, le-am făcut cozonac cu nucă și cu rahat, cu mac, cum se face la noi, în Bucovina. Le-am făcut și plăcinte poale-n brâu, cu brânză telemea, pentru că brânză de vaci proaspătă nu există la Sfântul Munte. Dar desărăm puțin telemeaua și o facem ca și cum ar fi proaspătă. Adăugăm mărar, ouă, stafide...” Părintele Ioanichie se arată harnic la vorbă, așa că-l descos despre mâncarea lui preferată. „N-am o mâncare specială. Mie când mi-e foame, mănânc orice. Eu mănânc de foame, nu de plăcere”, mai zice. După care: „Gătesc ca acasă fiindcă așa știu, nu fiindcă mi-ar fi dor de acasă. Am rude multe în România, dar părinții mi-s morți... Nu, nu mi-e dor de casă. Noi suntem călugări. Casa noastră e aici!”. „Veți rămâne toată viața în Sfântul Munte, părinte?”. „Numai Măicuța Domnului știe...”
Cele trei virtuți
Mergem agale, împreună, pe aleile Cutlumușului. „Ce simțiți, părinte, când treceți pe dinaintea portretelor sfinților voievozi români?” „Noi avem fiecare ascultarea noastră. Nu mă uit nici la picturi, nici la ziduri, eu acum mă ocup de flori, n-am vreme să mă uit. Dar se știe aici de ctitorii noștri. Contează, se respectă, îi pomenesc la rugăciuni...” Apoi: „Am fost 13 călugări români la Cutlumuș și am mai rămas doi... Acum, aici, călugării români vin numai în vizită. Nu vine nici unul să stea...” Și încă, despre frica de Dumnezeu: „Sfatul meu pentru românii de pretutindeni: să aibă frică de Dumnezeu. Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu. Caută numele lui Dumnezeu și dreptatea lui și celelalte lucruri vor veni de la sine. Dumnezeu dă numai ceea ce îți este de folos, dar lumea caută numai ce nu e de folos. Omul caută prea mult, nu e mulțumit cu ceea ce are. Cu puțin trebuie să trăim... Credință, nădejde, dragoste, unde sunt cele trei virtuți?”.
Tradiţie şi continuitate
Specifică Mănăstirii Cutlumuș, înființată cu un mileniu în urmă, este tradiția „rugăciunii neîntrerupte” și a „privegherii fără odihnă”. Tot în acest sfânt lăcaș grija mare este de a păstra nestinse candelele icoanelor Maicii Domnului „Foverí Prostasía” și a Dumnezeieștii Schimbări la Față. (Maica Domnului este protectoarea Muntelui Sfânt, iar hramul mănăstirii este cel al Schimbării la Față.)