de Valentin Țigău
Unii spun că noua față a comunismului în fosta URSS, după anul 2000, a fost una profund spiritualizată, religioasă. Alții afirmă că, dimpotrivă, brusca reîntoarcere la valorile credinței a politicienilor de stânga nu a fost decât o mască, având un pronunțat caracter electoral. Evocăm acum „epoca Voronin”, în Basarabia, și în contextul unui sfârșit de an electoral, în Republica Moldova, deși „aplecarea” actualului lider... socialist basarabean, Igor Dodon, pentru „cele sfinte” este mai puțin trucată decât cea a lui Voronin.
Lider comunist, „protector” al bisericii
Dacă Vladimir Putin este considerat „reîntregitorul Bisericii Ortodoxe Ruse”, omologul și tizul său basarabean, Vladimir Voronin, s-a grăbit să îi urmeze exemplul, ca protector al bisericii ortodoxe din Basarabia. Ciudat protectorat, dacă ne gândim că, la jumătatea anilor 2000, acesta era liderul comuniștilor basarabeni! Imediat după venirea sa la putere a pornit o amplă campanie de strângere de fonduri și reabilitare a unor mănăstiri. Bineînțeles, au fost alese cele în jurul cărora legenda ctitorilor trecutului se putea împlini cu o comandată legendă a „ctitorului” contemporan. Căpriana s-a aflat în vârtejul acestei bruște convertiri cu iz politic. Dar și Mănăstirea Hâncu, unde s-a amenajat un spațiu de cazare ultramodern, menit să-l găzduiască pe Patriarhul Alexei al Moscovei. Tot aici se ridică o catedrală care uimește prin dimensiuni nefirești, gata să-l strivească pe creștinul umil. Dinaintea ei, trecutul însuși e strivit. Cine mai are vreme să-și amintească de marele stolnic Mihalcea Hâncu, cel care în 1678 punea temelia acestei mănăstiri aici, pe pământurile lui, la rugămintea fiicei sale, Parascheva, care va deveni prima călugăriță a așezământului monahal închinat Cuvioasei Parascheva? Distrusă de tătari, mănăstirea a fost reabilitată în secolul al XIX-lea de egumenul Varlaam al II-lea și tot de acest loc se leagă începutul vieții monahale de obște, în Basarabia, în timpul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Desființată în 1956, mănăstirea a revenit în drepturile ei, puțin câte puțin, după 1990.
Pagini din cartea calvarului comunităților monahale
Despre istoria locului am fi vrut să aflăm mai multe, dar ne-a fost imposibil să discutăm cu maica stareță Parascheva Cazacu - la vremea pelerinajului nostru în Basarabia, ea fiind diriguitoare a destinelor mănăstirii - sau cu oricine altcineva din conducerea mănăstirii. Calitatea noastră de ziariști români, chiar și cu binecuvântare de la Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove, pentru a face această documentare, nu ne era nicidecum de folos. Am apelat atunci la cel mai documentat cronicar modern al mănăstirilor basarabene, jurnalistul Dinu Rusu, autor al unui studiu amplu privind calvarul comunităților monahale din Basarabia, în anii ateismului sovietic. „În «Proiectul de închidere a mănăstirilor din R.S.S. Moldovenească», ela- borat în septembrie 1949, Romenski referindu-se la starea de lucruri de la Mănăstirea Hâncu menționează lipsa spiritului gospodăresc și aflarea într-o stare jalnică a construcțiilor. De asemenea, acesta remarcă faptul că pământurile mănăstirii sunt rău lucrate, viile și livezile sunt distruse. «Docladurile» erau în spiritul vremii și dorinței ideologice. După fel de fel de legi stupide adoptate de sovietici, care puneau pe butuci mănăstirile, același Romenski spune că încă un argument de închidere a lăcașului de la Hâncu îl reprezintă starea economică precară și descoperirea unor boli contagioase. Scenarii diabolice, puse în practică doar că așa spunea ideologia comunistă, care nu era compatibilă cu religia.” (Tot în urma unui astfel de complot murdar, la Căpriana călugării fuseseră acuzați de violuri, fiind și „descoperiți” ca „suferinzi” de blenoragie și sifilis.)
„Lecția” de ateism
Răfuiala „ateilor sovietici” cu Mănăstirea Hâncu, spune Dinu Rusu, a început încă din anul 1944, când așezământului monahal i-au fost confiscate toate pământurile. „Ateii sovietici doreau cu orice preț închiderea Mănăstirii Hâncu. Ei vedeau un real pericol în existența acestui lăcaș în inima codrului, pentru că aici veneau mii de enoriași. Peste 12 ani, călugării care nu doresc să părăsească mănăstirea sunt alungați, iar sfântul lăcaș este închis”.
Mănăstirea capătă alte destinații: stațiune de odihnă pentru studenți și sanatoriu pentru boli pulmonare. Şi, parcă pentru a alunga cu totul Duhul Sfânt care sălășluia în aceste locuri, „Biserica de vară «Sfânta Cuvioasă Parascheva» este transformată în club, mai-marii având grijă de educația ateistă”, aici fiind organizate „lecții de promovare a învățăturilor marxist-leniniste” ori „sunt prezentate scenete care-l batjocoresc pe Dumnezeu”.
Astăzi, două însemne sunt actuale la Hâncu: apa minerală - cu care se tratau, pe vremuri, studenții veniți la odihnă -, apă minerală care are azi numele mănăstirii pe etichetă, și clădirea imensă a noii catedrale.
Părintele Mina Dobzeu, refugiat la Huşi
În 1944, când Basarabia a fost din nou pierdută, mulți dintre călugării de la Mănăstirea Hâncu - fervenți susținători ai cauzei României Mari - au fost nevoiți să plece în bejenie. Cei mai mulți dintre ei, cu o bună parte din tezaurul mănăstirii, au ales să se refugieze la Mănăstirea Balaciu din județul Ialomița. Mai târziu, unii dintre monahii basarabeni refugiați în România au intrat în vizorul comuniștilor care au venit la putere în țara noastră, iar prigoana i-a ajuns și dincoace de Prut, fiind întemnițați la Brăila sau la Galați. Părintele arhimandrit Mina Dobzeu, de la Huși, a fost el însuși monah la Mănăstirea Hâncu. Născut în satul Grozăvești, județul Lăpușna, Basarabia, la 5 noiembrie 1921, acesta se călugărise în anul 1935 la numai 13 ani și jumătate. În ’44 era însă deja pe frontul de vest, fiind luat în armată. S-a reîntors la viața monahală imediat după război, dar și sfinția sa avea să cunoască ororile închisorilor comuniste, fiind încarcerat de trei ori, prima dată în 1948, la Galați.