de Carmen Ciripoiu şi Claudia Mîţoi
Trei cuvioși români cu o istorie și o experiență deosebită au avut smerenia drept cea dintâi virtute, evlavie și credinţă puternică: Ioan Casian, Dionisie Exiguul și Ioan Iacob. Icoana „anului omagial 2021 al pastoraţiei românilor din afara României şi a Anului comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor” îi prezintă pe sfinți binecuvântând românii plecați în întreaga lume.
Hirotonit diacon de Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur
Cuviosul părinte Ioan Casian este prăznuit în ziua de 29 februarie, iar când nu este an bisect, pe 28 februarie. Istoria spune că Sfântul s-a născut în anul 365, în Dobrogea și provine dintr-o familie distinsă, fiind trimis la cele mai bune școli ale timpului. Dar iubirea pentru Dumnezeu a făcut ca de tânăr să-și dorească să se apropie cât mai mult de Mântuitor. Drept urmare, a plecat în Locurile Sfinte, fiind însoțit de „prietenul său, Gherman, frate nu prin naștere, ci în duh”. Și amândoi au ajuns călugări într-o mănăstire din Betleem, trăind o perioadă după modelul de viață al călugărilor din Palestina, Mesopotamia și Cappadocia. Dar dorul de desăvârșire a fost mai puternic și monahii au plecat în sihăstriile Egiptului, unde s-au adâncit în pustie și în rugăciune.
Sfintele sale moaște sunt păstrate și astăzi la Mănăstirea Sfântul Victor din Marsilia
Toate sfaturile duhovnicești primite de la sfinții însingurați, Cuviosul Ioan Casian le-a strâns în Cartea Convorbirilor, cu care a înzestrat Biserica Ortodoxă. A fost unul dintre cei mai credincioși ucenici ai marilor învățători cappadocieni Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa și Ioan Gură de Aur, fiind hirotonit diacon de cel din urmă. De-a lungul vremii, Sfântul Ioan Casian a fost de neclintit în dreapta credință a bisericii. A plecat la Domnul în anul 435 și își doarme somnul de veci la Mănăstirea Sfântul Victor din Marsilia, moaștele sale fiind descoperite intacte la 20 de ani de la mutarea la Domnul. Cuviosul Ioan Casian a fost cunoscut ca sfânt din timpul vieții și cinstit întru eternitate ca unul dintre cei mai mari învățători ai monahismului. A fost trecut în rândul sfinților de Patriarhia Română, apoi de Patriarhia Ierusalimului.
Cel mai cunoscut traducător de opere teologice din greacă în latină
Dionisie Exiguul sau Dionisie „cel Mic”, calificativ luat de el însuși ca gest de smerenie, s-a născut în jurul anului 470, tot în Dobrogea, cunoscută ca și Scythia Mică. A intrat de tânăr în viața monahală, iar după finalizarea studiilor în școlile mănăstirești a ajuns ca pelerin în Orient. A mers de la Constantinopol la Roma și a fost sub ascultarea a zece papi, de la Atanasie al II-lea la Vigiliu. Sfântul s-a remarcat prin numeroase traduceri pe care le-a făcut din diverși scriitori și părinți ai Bisericii creștine din Orient, precum Chiril al Alexandriei sau Grigorie de Nyssa, reușind astfel să facă apreciată teologia răsăriteană în mediul latin. A cercetat Scripturile din scoarță în scoarță și a folosit cu pricepere latina și greaca, „încât orice carte grecească lua în mâini, o traducea fără poticnire în latină și, la fel, pe cea latinească o citea în grecește, încât credeai că aceasta este scrisă așa cum pronunța gura lui cu o iuțeală nestăvilită”. Din acest motiv, a rămas în istorie ca unul dintre cei mai cunoscuţi traducători de opere teologice din greacă în latină.
A propus numărarea anilor începând cu nașterea lui Hristos
Dar lucrul cel mai important făcut de Sfântul Dionisie Exiguul este faptul că a propus numărarea anilor începând cu Întruparea Domnului. Calendarul recomandat de acesta a fost adoptat în Italia, în anul 527, iar mai târziu în Franța și în Anglia, la Sinodul de la Whitby, 664, apoi s-a extins în întreaga lume creștină. „A avut și acest lucru admirabil, anume că, deși se dăruise lui Dumnezeu în întregime, nu refuza să ia parte la întâlniri cu oameni de lume. Era de o castitate rară, deși vedea zilnic soțiile altora, blând, deși mânat de firea pătimașă a celor mânioși”. Cuviosul Dionisie Exiguul a trecut la cele veşnice în Italia, la Vivarium, în jurul anilor 545-550. Considerat și părintele erei creștine, își doarme somnul de veci undeva în Italia, nefiind cunoscut locul nici în acest moment. Este cinstit la 1 septembrie, la începutul anului bisericesc.
Pustnicul crescut în durere şi suferinţă
Cuviosul Ioan Iacob, numit și Noul Hozevit, s-a născut în comuna Horodiștea, la 23 iulie 1913, într-o familie de țărani săraci, iar la botez a primit numele prorocului Ilie. Rămas fără părinți la vârsta de 3 ani, a fost crescut de bunica, care l-a învățat să facă prima dată semnul crucii, să se roage, să sărute sfintele icoane. A decis să plece la mănăstire la 19 ani, iar prima experiență monastică a avut-o la Mănăstirea Neamț, primind ascultare la infirmerie și bibliotecă. Tuns în călugărie în 1936, cea mai mare parte a vieții a petrecut-o în pustiurile Israelului, urmând calea Sfântului Ioan Botezătorul. Ulterior, s-a stabilit în obștea Mănăstirii Sfântul Sava și a rămas în deșerturile Iudeii. Și-a folosit toată viaţa cunoştinţele medicale pentru a vindeca călugări, dar şi arabi răniţi în războaie. Mânca şi bea foarte puţină apă, dormea câteva ore într-un pat format dintr-o scândură şi o piatră pe post de pernă. Unul dintre cei mai însemnaţi cărturari bisericeşti români ai veacului al XX-lea a trecut la dreapta Domnului în august 1960, după ce s-a împărtășit, în adâncul unei peșteri din pustiul Hozeva, la 47 de ani. Înainte de a trece la Cer, și-a ridicat mâna dreaptă și a binecuvântat în toate părțile cu semnul Sfintei Cruci. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992 și este cinstit la data de 5 august, când s-a mutat la cele veșnice, iar moaștele sale se află la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Hozeva, Israel.
În icoana anului omagial 2021, Sfântul Ioan Iacob apare pictat în mijloc, ţinând în mână un pergament pe care scrie: „Fii pribegi ai ţării mele,/ Necăjiţi printre străini,/ Nu uitaţi menirea voastră/ De români şi de creştini”. Este, aşa cum a spus Preafericitul Părinte Daniel, un îndemn pe care Cuviosul îl face tuturor românilor care se află printre străini „să nu-şi piardă identitatea de neam şi de credinţă”.