de Carmen Ciripoiu şi Sorin Dumitrescu
A plămădit Dumnezeu, cu lucrul mâinilor sale, locuri pe care uneori doar o tainică memorie din adâncul sufletului și le poate aminti. Din tot ce a fost odată Schitul Didești din Teleorman, ce datează din secolul al XVIII-lea, a rămas doar o biserică, ruinele pivnițelor casei boierești și porțile zidului de incintă. Asemenea Mântuitorului pe Muntele Tabor, biserica așteaptă preschimbarea ce va să vină și veșmintele slavei dumnezeiești. Printre îngeri și duh, se mai aud parcă și acum vechile slujbe, dar și râsul plin de bucurie al lui Gala Galaction, ce a văzut lumina zilei în acest loc sfânt.
Abandonat de călugări în anul 1865
Academician, prozator, profesor de teologie, traducător, Gala Galaction a fost autorul unei opere speciale, a cărei particularitate este interfața originală dintre concepția laică și perceptele religioase. S-a născut în anul 1879 pe pământul sfânt al Schitului Didești, despre care istoria povestește că a fost abandonat de călugări în 1865. Se cunoaște faptul că tatăl său a fost administratorul moșiei Didești, iar mama, fiică a preotului din sat. Amintirile pe care Galaction nu le va uita niciodată sunt legate de curtea schitului, unde nu contenea să alerge, spre bucuria părinților. Dar și a bătrânilor din sat care-l priveau cu blândețe și-i povesteau despre sfinții monahi, plecați în bejanie. Poate că de la aceștia a învățat darul povestirii... Se crede că traducerea Sfintei Scripturi în limba română ar avea legătură strânsă tot cu Schitul Didești. Asta pentru că Gala Galaction ar fi scris-o în vechiul grai al oamenilor din vechime, care și-au iubit mult sfântul lăcaș... Atât de apropiat a fost de acel loc, încât la maturitate, a mărturisit că ori de câte ori stătea atent la marginea pădurii din Didești, auzea pașii Domnului umblând prin ea.
Refăcut din temelii de Șerban Știrbei
Unii istorici amintesc că inițial a fost un schit de lemn, undeva la marginea pădurii. Ulterior, în timpul domniei lui Neagoe Basarab, la Didești a fost înălțat un schit de piatră. Printre ctitori se crede că ar fi fost și marele vornic Dumitru din Didești, care s-ar fi aflat în legături strânse cu domnitorul. Undeva spre sfârșitul secolului al XVII-lea, mănăstirea ar fi fost părăsită de ctitor, iar „slugerul” Șerban Știrbei și soția sa, Stanca, ar fi refăcut din temelii așezământul pentru puținii monahi care se mai nevoiau acolo. În acea perioadă, biserica din Didești se știe că ar fi avut două hramuri: „Duminica Tuturor Sfinților” și „Nașterea Maicii Domnului”, care au fost precizate și în zapisul de la 1 martie 1705, când aceasta a fost zidită, dar neterminată.
Închinat Mitropoliei din București
În același zapis, s-a arătat că soții Ştirbei au închinat locul Mitropoliei din București și mitropolitului Teodosie, ctitorii precizând că au ridicat-o „din toată voia și pohta noastră”. De acest înalt for va depinde până în anul 1864. De asemenea, a fost înzestrată cu „moșii ce sânt înprejurul sfintei biserici, ce arată în ocolnice și-n zapise de cumpărătoare, toate, cu a noastră bună voe le închinăm, să fie sfintei biserici de hrană și noa de pomană”. Dar mănăstirea a primit și nenumărate bunuri, precum satul Rusănești „ce iaste pe apa Oltețului”, moșia Mărgăritești „cu vadul de moară și cu vii”, satul Sălătrucu cu rumâni, moșia Scrioaștea cu casele, la toate acestea adăugându-se țigani, cai, boi, vaci, oi, râmători, stupi, vase de aramă și de cositor (tingiri, tipsii, căldări). Inițial, Șerban Știrbei și Stanca au dorit să închine ctitoria de la Didești celei mai mari mănăstiri din Bulgaria. Dar au abandonat ideea, din cauza purtării necuviincioase a călugărilor veniți de la sudul Dunării.
Acord între ctitori și mitropolitul Teodosie
În timpul vieții, Șerban Știrbei și soția sa, Stanca, au încheiat un acord cu mitropolitul Teodosie, potrivit căruia urmau să stăpânească proprietățile mănăstirii, „pentru că noi, altă hrană și altă agoniseală n-avem, fără numai de la moșiile noastre”, urmând a le lăsa ctitoriei și implicit Mitropoliei prin „diiată și scrisori și așăzământ”. După ce aceștia au trecut la cele veșnice, au fost înmormântați la Schitul Didești, însă, deși au fost făcute de-a lungul timpului numeroase lucrări, nu s-au realizat niciun fel de cercetări arheologice pentru a le fi descoperite mormintele, cum ar fi fost normal. După decesul lor, frații lui Știrbei, Constantin și Matei, au întărit călugărilor proprietățile și celelalte bunuri lăsate de ctitorii săi. Printre care și cantități însemnate de cereale, păstrate în gropi săpate în pământ.
Nu a atins niciodată statutul de mănăstire
Surprinzător a fost faptul că, deși avea o avere imensă, Didești a rămas schit, neajungând niciodată la statutul de mănăstire. Printre motive a fost faptul că înainte de moarte, cei doi ctitori nu au apucat să dea o „definitivă”, dar și lipsa interesului din partea forului superior, respectiv Mitropolia Țării Românești. A rămas în istorie momentul în care, în anul 1861, schitul a fost vizitat de Cesar Bolliac. Acesta a consemnat că a văzut doar un „schit de clasa a III-a” care „ținea loc de biserică a satului Didești”. Mai mult, Bolliac a notat și faptul că egumenul nu era la schit, slujbele fiind ținute de un preot de mir dintr-un sat vecin și un călugăr mai bătrân. „Biserica era curată, dar pavajul era neîngrijit, cu numeroase cărămizi scoase, clopotnița lipsea, iar clopotele erau sprijinite pe niște lemne”, a scris acesta.
Clopotul a fost turnat la Moscova în 1846
Printre cele mai vechi obiecte care se păstrează în acest moment în biserică este o icoană a Adormirii Maicii Domnului, datată la începutul secolului al XX-lea, și o cădelniță cu inscripția „20 august 1842”, precum și un scaun arhieresc adus de ieromonahul Ioanichie și un portret al acestuia ce datează tot din 1824. Cât privește clopotul, a fost turnat la Moscova în 1846 și are inscripționat următorul text: „Turnat la Moscova, în atelierul lui Dimitrie Samghin, în greutate de 16 punduri”. Mai știutoare de povești ca mulți dintre cei care i-au trecut pragul, Biserica Didești stă încă de strajă pentru oamenii săi, așteptând ca Domnul să facă încă o minune...