de Andrei Dicu şi Sorin Dumitrescu

Actuala pandemie de coronavirus a devenit un fenomen complex și printre alte valențe ale sale, ne îndeamnă să ne aplecăm privirea asupra modalităților arhaice de prevenție și de stopare a epidemiilor. În credința populară, există legenda Sfântului Hara- lambie, învingătorul ciumei. Mucenicit în perioada împărăției lui Severus, Sfântul Haralambie are o poveste inedită, pentru înțelegerea căreia este necesară o privire amplă asupra ritalurilor străvechi.

O bătrână hidoasă, care dădea ocol caselor

Epidemia COVID-19 este un prilej de studiu al momentelor dificile, critice, care ne-au marcat trecutul, iar o incursiune în istorie este obligatorie. Țările Române au fost, în mai multe rânduri, devastate de ciumă. În Muntenia și în Moldova, această boală cumplită a bântuit în anii 1707, 1735, 1770, 1793 și 1795. Una dintre epidemii a avut loc pe vremea domnitorului Grigore Ghica, în anul 1735. Tot în Muntenia, ciuma a revenit în secolul al XIX-lea, începând cu anul 1813, cu așa-numita „ciumă a lui Caragea”, cunoscând apogeul în 1814, când a pătruns și în Moldova. Aici, a făcut o mulțime de victime până în anul 1824, când a dispărut cu totul. Înfățișarea ciumei, așa cum o întâlnim în imaginarul colectiv arhaic, pare desprinsă dintr-un film de groază. Era văzută ca o bătrână hidoasă, „de-ți vine să-ți iei lumea în cap”, care dădea târcoale amenințător satelor. Avea cap de om, coarne de bou și coadă de șarpe, în vârful căreia se afla un ghimpe mare, cu care îi înțepa pe oameni, îmbolnăvindu-i. După alte păreri, ea se „înfățișa” și sub forma unui abur sau avea aripi și purta o sabie lată, cu care, evident, scurta viețile pământenilor. De altfel, nici holera nu se arăta, în grotescul ei, mai prejos. Era imaginată ca o bătrână pocită, ce purta cu sine o seceră, cu care lovea oamenii direct în cap. Țăranul român nu credea că pe lume există doar o ciumă, ci mai multe. „Ciumile” proliferau și se înmulțeau alarmant. Aveau mulți copii, pe care îi purtau în cărucioare pe care le trăgeau mereu după ele.

A legat „fiara” în lanțuri

Ei bine, se spune că, într-o bună zi, Ciuma, în îndrăzneala ei nebunească, a năvălit asupra Sfântului Haralambie, cu gândul să-l înțepe cu ghimpele său otrăvit. Însă, Mucenicul a pus mâna pe ea, a legat-o strașnic cu un lanț și a început să o supună caznelor, devenind din acea clipă stăpânul ei. De aceea, în majoritatea icoanelor, țărănești și chiar bizantine, Sfântul Haralambie este zugrăvit ținând Ciuma de lanț, iar aceasta stă spășită sub picioarele sale. Dar, oare cum a ajuns Sfântul Haralambie, cel sărbătorit în calendarul ortodox la 10 februarie, „patronul Ciumei” și de ce a primit el de la Dumnezeu această demnitate și nu alt sfânt din calendar? Țăranii nu își explicau rațional realitatea înconjurătoare și nu construiau teorii. Tot ceea ce le stârnea mirarea devenea un bun prilej pentru a născoci o poveste. Înțelesurile lumii li se dezvăluiau sub forma poveștilor. Astfel, răspunsul la întrebarea de mai sus ne vine tot sub forma unei povești....

Dumnezeu a îndeplinit dorința pământenilor

Se spune că, pentru noianul patimilor îndurate de-a lungul vieții, la bătrânețe, Dumnezeu l-a chemat pe slujitorul său, Sfântul Haralambie și l-a îndemnat să-i ceară, drept răsplată, un dar deosebit. Sfântul Haralambie a cerut un răgaz de gândire și s-a dus să-i întrebe pe oameni ce dar ar trebui să ceară. Coborând pe pământ și întâlnindu-se cu oamenii, aceștia l-au implorat să-i scape de Ciuma care îi năpădise și să-i ceară lui Dumnezeu să-i dea putere asupra ei. Dumnezeu a îndeplinit dorința pământenilor și, din acea zi, i-a dat-o în grijă Sfântului Haralambie. Potrivit legendei, acesta „îndată a și pus mâna pe Ciumă, a legat-o de grumaz cu un lanț de fier și astfel legată în lanț o ține până în ziua de azi și numai când oamenii nu serbează ziua lui, o sloboade pe pământ”. Legenda populară a Sfântului Haralambie evidențiază modalitățile profilactice, spirituale, prin care țăranul de odinioară se apăra împotriva epidemiilor pustiitoare: abținerea de la păcate (de la acte imorale, reprobabile, care aduceau pedeapsa lui Dumnezeu) și cinstirea Sfântului Haralambie. Respectându-l, nu însemna doar să-ți arăți evlavia față de el, prin rugăciuni intense, ci și să te abții de la muncile cotidiene, în ziua praznicului său. Când ciuma sau holera bântuiau satele, preoții ieșeau la procesiune, purtând icoane făcătoare de minuni sau racle cu moaștele unor sfinți, cunoscuți drept protectori împotriva epidemiilor, precum Antonie cel Mare, Arhanghelul Gavriil sau Eftimie cel Mare.

Ritualuri cu flăcăi dezbrăcați și cu păsări negre

Pe lângă aceste mijloace religioase, în „arsenalul” simbolic al țăranilor există și o serie de ritualuri magice. Spre exemplu, zece flăcăi goi (pentru că se crede că ciuma nu se atinge de cel dezbrăcat) trăgeau noaptea o brazdă, cu plugul, împrejurul satului, cercul reprezentând un mijloc de apărare împotriva duhurilor malefice. Dacă cineva murea de ciumă, vecinii de la nouă case, de la cel mai mic până la cel mai mare, luau o găină sau un cocoș negru, urcau pe un deal din apropiere și aprindeau nouă focuri. Solemn, ocoleau cele nouă focuri, în timp ce unul dintre ei purta pasărea în mână.

„Vă mulţumesc că mi-aţi reînnoit sufletul, care doreşte să se unească cu veşnicia!“

Sfântul Haralambie s-a născut în jurul anului 89 d.Hr., la Magnesia, în Asia Mică, și se spune că ar fi murit abia în anul 202, în Antiohia Pisidei. Este cel mai bătrân mucenic dintre cei prăznuiți de creștini. A fost preot în cetatea Magnesia, aflată în Turcia de azi, și a propovăduit credința întru Hristos, îmbărbătându-i pe credincioși în perioada persecuțiilor anticreștine. Ulterior, a fost hirotonit episcop al Magnesiei și al împrejurimilor acestui oraș. Prigoana anticreștină s-a întețit în timpul domniei împăratului Septimius Severus, atunci când Haralambie avea o vârstă înaintată. Episcopul a fost arestat și a dovedit tărie de caracter în fața judecătorilor, refuzând să-și renege credința și să se închine zeilor păgâni. Guvernatorul provinciei, pe nume Lucianus, a ordonat ca, în ciuda vârstei sale înaintate, Haralambie să fie torturat până când își va renega credința și se va închina zeilor romani. Călăii săi au folosit o mașinărie diabolică, cu ajutorul căreia i-au jupuit pielea de pe tot corpul, supunându-l la chinuri inimaginabile. Lui Haralambie i-a fost ruptă carnea, cu cârlige de fier, în timp ce Sfântul le mulțumea torționarilor, spunând: „Vă mulțumesc, fraților, că mi-ați reînnoit sufletul care dorește să se unească cu veșnicia!”. Se spune că proconsulul Lucianus, cuprins de furie, a apucat el însuși instrumentele de tortură și l-a rănit pe Sfântul martir, până când, la un moment dat, mâinile i-au căzut, brusc, pe lângă corp și așa au rămas atârnate. Atunci, l-a scuipat în față pe Haralambie, dar gura i s-a strâmbat și i s-a întors la ceafă. Disperat, romanul l-a implorat pe Sfânt să-l cruțe cu rugăciunile sale. În bunătatea sa, Haralambie s-a rugat pentru demnitarul care s-a vindecat pe loc...