de Carmen Ciripoiu şi Claudia Mîţoi
Lumea maestrului Nicolae Sava (foto) e undeva între cer și pământ. Profesor, meșter al culorilor, dar și al vorbelor, și-a petrecut o viață întreagă între pereți, liniște și sfinți, reușind cu calmă și rafinată migală să le repare chipurile. Dând dovadă de multă imaginație și răbdare, prin restaurare și pictură a simțit mereu harul Divinității și a trăit bucuria sfințeniei. Un interviu de suflet cu Nicolae Sava, doctorul bisericilor vechi, unul dintre cei mai mari restauratori pe care i-a avut vreodată România.
„Am început să desenez la grădiniță și de atunci nu am mai încetat”
- Domnule Nicolae Sava, sunteți unul dintre cei mai valoroși restauratori și pictori de biserici pe care îi are România. Când ați înțeles că e momentul să faceți ceva astfel încât sfinții de pe pereții unei biserici să nu fie lăsați neîmpliniţi şi neîntregiţi?
- Iată o întrebare-cheie, care ridică multe probleme în lumea restauratorilor. Pentru a răspunde, voi călători puțin la începutul formării mele ca restaurator. În anul 1970 profesorul Vasile Drăguț mi-a încredințat restaurarea picturilor murale, interioare și exterioare, de la biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din satul Strei, unul dintre cele mai vechi monumente istorice. Lucrările complexe de conservare-restaurare s-au încheiat în anul 1972. Impresionat de modul în care am lucrat, Vasile Drăguț îmi acordă în anul 1972, alături de profesorul Constantin Blendea, conducerea şantierului pilot din Mănăstirea Humorului. Astfel am pornit pe frumosul drum al restaurării. Pentru a înțelege mai bine acest domeniu, am apelat la studii publicate în domeniu, respectiv „Teoria restaurării”, de Cesare Brandi, „Conservarea picturilor murale”, de Paolo, Laura Mora și Paul Filipot, lucrare care mult timp a rămas de căpătâi pentru restauratori. Ca o concluzie pentru mine a fost faptul că toți se refereau la obiectul de restaurat din punct de vedere artistic, drept obiect de artă, uitând de funcția pentru care a fost creată opera de artă. O mare diferență în modul de a trata aceste opere. Atunci mi-am format convingerea fermă că în abordarea restaurării în lumea catolicismului, vezi Brandi, cât și soții Mora, nu pot accepta doar o refacere a imaginii, tratând obiectul de restaurat ca în arheologie. Altfel stau lucrurile în lumea ortodoxiei, unde obiectul de restaurat pune pe primul loc scopul pentru care a fost creat și apoi valoarea artistică. O icoană, un ansamblu de fresce într-o biserică, un tetrapod sau o cădelniță au un scop în sine și abia apoi vine partea artistică. Plecând de la aceste considerente, la Biserica Doamnei am aplicat pentru prima oară convingerea mea. Pictura se preta deoarece existau și lacune profunde, rezultat al martelării (n.r. - a bate cu ciocanul sau cu o teslă) unor zone pentru a se așterne alt strat de pictură. Așadar, pentru lacunele superficiale ale stratului de pictură, am aplicat metoda rittocco, iar pentru lacunele profunde rezultate în urma martelării, după chituire, am aplicat metoda tratteggio, folosind culori de tempera. Ulterior, am aplicat consecvent acest mod de rezolvare. La Biserica Sfântul Dumitru din Suceava, de exemplu, în pronaos, aproape 100 de metri pătrați de pictură lipsă i-am integrat prin metoda tratteggio, refăcând scenele lipsă.
- A fost greu drumul până la artă, maestre?
- Încă o întrebare care mă răscolește pentru că drumul spre a deveni artist a fost deosebit de anevoios. Am început să desenez încă de la grădiniță, când educatoarea m-a încurajat, punându-mă să fac pentru colegi conturul diferitelor imagini. Atunci mi-am dat seama că sunt înzestrat cu ceva deosebit. Din acel moment nu am mai încetat să desenez. Am dus, însă, o luptă aprigă cu tata, țăran din Dobrogea ajuns în Capitală, care, după terminarea clasei a VI-a, m-a înscris la școala de croitorie, la Curtea de Argeș, pentru că voia să învăț o meserie. De aici au început necazurile mele. Desenam zilnic, aveam un creion chimic care scotea niște tușe moi și calde. Într-o zi m-a prins pedagogul, care, uimit de talentul meu, m-a întrebat de ce vreau să mă fac croitor și nu pictor. După ce am fugit două zile din internat, tata a mers la școală și a vorbit cu pedagogul, care l-a convins să mă lase să dau examen la școala de pictură. În vară m-a înscris la liceul de arte plastice, am dat examen, am reușit, dar nu am putut merge mai departe, pentru că nu aveam șapte clase. Dispensă nu mi s-a dat, dar am reușit să termin clasa a VII-a la școala de coregrafie. În vară, tata m-a înscris la Liceul Șincai. Am primit o mare lovitură, visul meu să ajung pictor s-a năruit din nou. Dar nu m-am lăsat. Am chiulit aproape două săptămâni, până când tata a primit o telegramă în care scria că voi fi exmatriculat dacă nu merg la cursuri. După o chelfăneală zdravănă, ne-am prezentat împreună la dirigintele Nicolae Bălan, care era profesor de desen. Acesta l-a convins să mă lase să dau examen la arte plastice, lucru care s-a și întâmplat. Astfel am reușit să termin liceul. Prima dată examenul la facultate nu l-am luat, eram imediat sub linie, dar am avut norocul să fiu primit în clasa pregătitoare a facultății, clasa pictoriței Titina Călugăru. A doua oară a fost cu noroc și în anul III, semestrul doi, cu ajutorul profesorului Costin Ioanid, am fost transferat la secția de Pictură Monumentală. Iată visul împlinit după atâția ani de evenimente potrivnice. Am avut noroc cu studiile de la Roma, mai ales prima bursă, în anul 1967, când timp de șapte luni am vizitat muzee și monumente la Roma și apoi în toată Italia, consolidându-mi o cultură plastică, ce mi-a arătat rostul devenirii mele.
„Cea mai dificilă problemă mi-a ridicat-o consolidarea bolții din pronaosul bisericii din Mănăstirea Humor”
- După ce se conduce un restaurator adevărat? Care este marea taină a acestuia?
- Restaurarea se aseamănă mult cu medicina, atât ca instrumentar, dar mai ales ca rezolvare practică, unde se apelează la punerea diagnosticului, îndepărtarea cauzelor îmbolnăvirii și apoi la aplicarea tratamentului. De aceea, un restaurator adevărat trebuie să aibă, precum medicii care se supun jurământului lui Hippocrate, un cod similar de conduită morală. Opera de artă este o ființă vie, iar acesta se tratează după principii stabilite clar, în primul rând de Carta de la Veneția cu îmbunătățirile ulterioare, în care se prevede chiar din capul locului aplicarea principiului „primum non nocere” (n.r. - „Mai întâi, nu face rău”). Dincolo de moralitate, un bun restaurator trebuie să fie un om de cultură, scormonitor în lumea științei, dar trebuie să aibă și cunoștințe de chimie, biologie, fizică, chiar și istorie. Și mai ales credință, fără de care nu poate atinge acele virtuți necesare de calm, liniște, îndelungă răbdare. Și contrar multor confrați, eu spun că este nevoie și de mult curaj, pentru a putea trece dincolo de rutină și de plafonare.
- Vă amintiți care a fost primul lăcaș de cult căruia i-ați redat frumusețea? Dar cea mai grea lucrare?
- Parcă a fost ieri... La Strei am primit restaurarea unuia dintre cele mai vechi și importante monumente din țară. Îmi amintesc cu emoție și acum impresionanta siluetă a monumentului în timp ce urcam panta lină, părea o rachetă gata să se desprindă spre înaltul cerului. În interior am fost uimit, căci doar în altar exista pictură vizibilă, restul era sub câteva straturi de văruieli așternute în decursul a aproape 200 de ani. A fost o muncă de sisif. Am primit apoi sarcina de a restaura și pictura exterioară, astfel primul meu monument restaurat a fost un succes. Cea mai dificilă problemă mi-a ridicat-o consolidarea bolții din pronaosul bisericii din Mănăstirea Humor.
„Pentru a stopa un an demolarea Mănăstirii Văcărești, mi-am pus un picior în gips”
- Când comuniștii au hotărât demolarea celebrei Mănăstiri Văcărești, ați prelungit viața acesteia cu peste un an. Cum ați reușit?
- Era iminentă demolarea, dar conducerea de partid era conștientă că va trebui să păstreze, măcar părți componente ale edificiului și inclusiv mărturii ale picturii. Așa au hotărât că nu se putea fără să se extragă măcar Tabloul Votiv. În urma discuțiilor cu Vasile Drăguț și Răzvan Teodorescu am hotărât să găsim o cale de a întârzia demolarea. Am avut o idee sperând să funcționeze. Am rugat-o pe o cumnată, asistentă medicală, să-mi pună un picior în gips. A apărut un pacient cu fractură la picior, i s-a făcut o radiografie pe care a fost trecut numele meu și s-a rezolvat. Demolarea s-a amânat cu un an. În următorul an, Occidentul nu a reușit să găsească o soluție de discuții cu Ceaușescu, așa că demolarea era ca și făcută. Am fost din nou la discuții cu Vasile Drăguț și Răzvan Teodorescu. Nu aveam cum să scap de obligația de a extrage frescele, dar am recurs la o stratagemă. Întrucât era sfârșitul lunii octombrie am pregătit suprafața de extras cât mai extinsă, în așa fel încât să nu putem să ne apucăm de lucru în timp util. Argumentând că este prea frig și că se pot întâmpla mari degradări picturii. Trăgeam nădejde că se va opri pentru anul acela extragerea, până într-o zi când un tânăr entuziast a făcut un pas greșit. Când am venit dimineața pe șantier am găsit un medalion extras și nu a mai fost cale de întoarcere. Secretara de partid a aflat când a venit pe șantier, s--a continuat extragerea câtorva zeci de metri pătrați, apoi s-a închis șantierul, urmând demolarea.
- Puțini sunt cei care știu că sunteți cel care a readus Mănăstirea Voroneț, cel mai clar exemplu de arhitectură creștină moldovenească, la forma sa de acum, salvând albastrul de Voroneț. Care e povestea?
- Mulți cred că albastrul de Voroneț este o culoare miraculoasă, căreia nu i s-a descoperit secretul, sau că este obținut dintr-o piatră semiprețioasă, Lapis Lazuli. În urma analizelor de laborator s-a constatat că este azurit, carbonat bazic de cupru, mineral extras din minele de la Leșul Ursului. În contact cu umiditatea, azuritul se transformă în malahit, tot carbonat bazic de cupru, dar cu o altă structură moleculară, fenomen ireversibil, așa cum s-a întâmplat și la Voroneț în partea de jos a zidurilor, acolo unde a acționat umiditatea de capilaritate, apa din sol urcând aleatoriu în pereți. Pentru a opri degradarea s-au luat măsuri de izolare a fundațiilor de zidărie. Alte măsuri au fost luate la suprafață, prin îndepărtarea zăpezilor din jurul monumentului imediat după viscol sau ninsori abundente și construirea unor canale de scurgere a apelor pluviale sau a apelor rezultate prin topirea zăpezilor. Astfel s-a salvat degradarea picturilor de la Voroneț.
„Sunt două locuri unde sufletul meu a simţit prezenţa Domnului: Biserica Cuvioasa Parascheva din localitatea Cotnari şi Biserica Sfântul Vasile din satul Fofeldea“
- În paralel cu restaurarea, ați făcut și pictură bisericească. Când v-ați îndrăgostit de aceasta? Unde ați simțit mai mult prezența Domnului?
- Primul contact pe care l-am avut cu pictura în frescă de la Biserica Mănăstirii Humor mi-a produs o mândrie enormă. Dacă până atunci am privit pictura bisericilor ca un restaurator, admirator de frumos, odată cu privilegiul de a atinge epiderma vie, mi-a produs fiori de fericire. Fusesem în Italia, văzusem picturi în tehnica frescă de Giotto, Fra Angelico, Lorenzetti, Piero della Francesca, Michelangelo, care m-au impresionat teribil, dar faptul că puteam să fiu atât de aproape de miracolul facerii unor astfel de capodopere mă încărca cu energii nebănuite. Am simțit atunci o chemare puternică pentru a aprofunda domeniul și singura cale era să mă înscriu la Patriarhie, unde era o școală de pictură bisericească și să obțin autorizația de pictor. Următorul pas, după obținerea autorizației, a fost să găsesc o biserică de pictat. Am avut noroc și am întâlnit un preot tânăr din satul Ciurari de lângă Târgoviște care m-a plăcut, și fără prea multe vorbe, am început pictura trecând peste aprobările de rigoare. Am făcut o înțelegere cu preotul. Când voi ajunge la baza turlei dacă nu-mi place pictura realizată, să mă opresc și să-și găsească alt pictor să continue. Dar lucrurile au mers perfect, ne-a plăcut la amândoi ce am realizat și am continuat până la final. Sunt două locații unde sufletul meu a simțit mai mult ca în orice alt loc prezența Domnului. Este vorba despre Biserica Cuvioasa Parascheva din localitatea Cotnari, ultima ctitorie a Marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. O bisericuță mică, fără turlă, fără cornișe, fără niciun ornament pe fațade, cu ferestre foarte mici, prin care lumina care pătrunde în interior abia dacă reușește să alunge tenebrele. A doua locație a fost Biserica Sfântul Vasile din satul Fofeldea, construită între anii 1804 și 1808, și pictată de Frații Grecu din Săsăuși. M-a impresionat profund culoarea galbenă, spuneau bătrânii din amintiri, un pigment obținut dintr-o exploatare de pe unul dintre dealurile înconjurătoare. Acest galben este atât de special încât specialiștii l-au pus în rând cu albastrul de Voroneț, numindu-l galben de Fofeldea.