de Simona Lazăr
În România, există câteva sute de biserici „călătoare”, lăcașuri construite în lemn, cu secole înainte, și care din varii motive „au plecat” de pe locul înălțării lor dintâi spre alte sate sau orașe. Motivele pentru care bisericile „călătoresc” sunt variate.
Din parohie, la cimitir sau... la muzeu
Adeseori, este vorba despre mărirea comunității și necesitatea de a avea un lăcaș de rugăciune mai încăpător. Atunci, biserica strămoșească este mutată în altă parte - în cimitirul satului (cel mai aproape) - sau este vândută ori dăruită comunității de creștini dintr-un alt sat (care poate fi la zeci sau sute de kilometri distanță). Alte biserici devin necropole ale marilor ierarhi, fiind mutate în curtea episcopiei, a mitropoliei ori a unei mănăstiri importante. Și, în fine, ca și în cazul pe care îl prezint aici, ele „călătoresc” până în arealul unui muzeu, ajungând să fie „exponate” care atestă tradițiile și credința unui loc. Așa s-a întâmplat și cu Biserica de lemn din Răpciuni (Neamț), care poate fi vizitată la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București.
O decizie istorică
Biserica de lemn din satul Răpciuni (comuna Ceahlău, județul Neamț) a „viețuit” în satul său de baștină 185 de ani. Ridicată în 1773 și respectând stilul arhitectural propriu bisericilor din Moldova, se spune despre ea că ar fi fost, inițial, lăcaș de rugăciune pentru schimnicii din pădurile Muntelui Ceahlău. Poate să fi fost sihaștri, poate să fi fost călugări, într-un mic schit, din care au plecat apoi să se nevoiască la Mănăstirea Durău. Cert este că această bisericuță se cam „însingurase”, în veacul XX și, poate, ar fi avut o soartă și mai... rea decât aceea de „lăcaș uitat, lăcaș părăsit”, după război. De ce spun asta? Ei bine, în anii ’50, atunci când au început construirea barajului de pe Valea Bistriței, ca și alte imobile din satele care se aflau în valea ce urma să fie inundată, exista riscul să fie acoperite de apele lacului de acumulare. Acest „destin” a fost evitat prin osârdia specialiștilor în arhitectură rurală ai Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. A existat, în acel moment, o „misiune de salvare”, care viza obiective cu valoare patrimonială din acel spațiu devenit inundabil. Specialiștii veniți de la București au recomandat strămutarea bisericii la muzeu, strămutare care a avut loc în anul 1958. Putem spune că a fost vorba despre o decizie istorică - dacă ne gândim că abia dacă trecuse un deceniu de la instaurarea comunismului, iar grija pentru lăcașurile de cult nu era chiar cea dintâi preocupare a guvernanților. Ba... dimpotrivă!
Strămutarea, făcută cu meșteri locali
În plin comunism, strămutarea unei biserici de lemn era o... curiozitate. Făcuse asta Ștefan cel Mare, cu Biserica lui Dragoș de la Volovăț, pe care a adus-o la Putna. Făcuse asta Brătianu, care a cumpărat Biserica lui Horea din Albac, pe care a dus-o mai întâi la conacul său de la Florești, apoi în stațiunea Olănești. Dar acum erau alte timpuri, nefavorabile dreptei credințe. O mână de oameni cu valori creștine a cauționat această strămutare, făcând însăși voia lui Dumnezeu. Muzeografii, care au făcut cercetarea preliminară și au cerut mutarea bisericii în muzeu. Dulgherii din satele de pe Ceahlău, care au demontat, bârnă cu bârnă, scândură cu scândură biserica, i-au pus semne de recunoaștere, și tot ei au ridicat-o, din nou în curtea cea mare a muzeului „lui Gusti”, în arealul dedicat arhitecturii tradiționale moldovenești. În scriptele instituției muzeale de la Șosea numele lor se păstrează și azi. Afli din mărturia unui bătrân din Răpciuni care fusese creștinat în acea biserică, acolo se cununase, acolo își botezase copiii și nepoții, că „acest lăcaș de cult se afla situat la gura văii Răpciuniței, pe un loc mai înalt, nu departe de râul Bistrița”.
Câte ceva despre stilul arhitectonic
Nu vom face aici un studiu de caz - a fost, de altfel, realizat unul, de către specialiști din diferite domenii, coordonați de cercetătoarea Ana Bârcă, publicat într-un impresionant volum intitulat „Biserica salvată din lac” - dar se cuvine să trecem în revistă câteva dintre elementele de stil arhitectonic și pictural. Deși a fost construită în timpul domnitorului Grigore al III-lea Ghica, regăsim în arhitectura sa elemente cristalizate în tehnica de construire a așezămintelor de cult încă din vremea lui Ștefan cel Mare. E construită din bârne de stejar (în cea mai mare proporție), de fag și de brad, bârnele sunt cioplite pe patru fețe și încheiate „în coadă de rândunică” (element de construcție care dă stabilitate clădirii). Bârnele sunt atât de groase și atât de lungi, încât toată lumea este de acord că s-au folosit arbori seculari, din Munții Neamțului. Spre acoperiș, consolele de lemn au capete rotunjite, iar decorația predilectă (cioplită în lemn) o reprezintă „rozetele” (pe care le întâlnim și în heraldica și în arta decorativă specifice pentru Țara Moldovei). Întâlnim, de asemenea, funia, dinții de lup sau motive geometrice. Biserica are plan în cruce bizantină (numit și plan triconc), cu bolte deasupra naosului și pronaosului, cu arce și pandativi și calote semicirculare la abside și altar.
Pictura realizată de familia... Zugrăvescu
O veche familie de pictori locali - Zugrăvescu, al cărei nume este dat chiar de profesia lor (pictorii de biserici erau numiți și „zugravi de subțire”) - este cea căreia i se atribuie pictura bisericii de lemn din Răpciuni. Tehnica era, de asemenea, una uzuală în zona Moldovei. Rosturile dintre bârne erau astupate cu lut, iar deasupra se punea o pânză de in sau de cânepă, pe aceasta pregătindu-se apoi peretele pentru lucrul „al fresco”. Temele picturii sunt cele specifice erminiilor din Bizanț, cu scene și personaje din Vechiul și Noul Testament. În anii 2000, atât pictura murală, cât și construcția în sine au fost restaurate, în cadrul unor proiecte de restaurare care au permis readucerea Bisericii de lemn din Răpciuni la frumusețea ei de altădată.