de Simona Lazăr

La sfârșitul secolului al XIX-lea Regele Carol I al României trecea drept unul dintre suveranii europeni cu o bogată colecție de artă universală. Marii artiști - pictori, sculptori, gravori, miniaturiști - erau prezenți în colecția regală fie cu lucrări originale, fie... prin copii excelent lucrate, de artiști la fel de talentați, poate, ca și maeștrii de odinioară.

Un adevărat tratat de artă

Ne vom referi, de această dată, la câteva dintre pânzele cu tematică religioasă, așa cum sunt ele descrise, în 1898, de Leo Bachelin, în splendidul album-catalog „Tableaux anciens de la Galerie Charles I-er, Roi de Roumanie. Catalogue raisonné avec soixante-seize héliogravures de Mm. Braun, Clément et C-ie”. Albumul la care facem referire a fost întocmit de Leo Bachelin la inițiativa Regelui Carol I și adună descrieri ale lucrărilor din galeriile de la Sinaia și Palatul Regal din București. Leo Bachelin mărturisește, într-o precuvântare, că deși se intitulează „catalog”, este de fapt „un tratat de artă”, care „revelează o lume artistică de tezaure ignorate sau pierdute din vedere”, având ambiția ca, prin descrierile sale, „să retraseze istoria lor, de la concepția în inima artistului la prezența lor monumentală din galerie”.

Franco da Bologna

Nu sunt puține reprezentările Maicii Domnului, ținându-și Pruncul în brațe sau în preajmă. Una dintre cele mai vechi aflate în Galeria regală și descrise de Bachelin aparține lui Franco da Bologna (secolul al XIV-lea), artistul care marca, pe la 1300, „tranziția de la bizantinism la naturalismul primitiv”. În această pictură, așezată pe un tron antic, cu un fond de aur, înfășurată într-o mantie albastră peste rochia ei roșie, Fecioara Maria îl ține pe Iisus pe genunchi, „având aerul că îl prezintă grupului de credincioși drept Salvatorul lumii. Dacă mișcările copilului sunt încă puțin stângace și contururile puțin rigide, culoarea, în schimb, are o strălucire superbă”. Inscripția lăsată de pictor pe pânză ne arată exact cui trebuie atribuită această scenă: „FRANCO BOL: FECE 1312”. Într-o notă, Bachelin atrage atenția că o lucrare cu aceeași temă, datată (după Lanzi, în „Storia della pittura”) „1313”, se găsea și la Palazzo Ercolani (palat care, din anii 1970, găzduiește Universitatea de Științe Politice din Bologna).

Andrea Mantegna

Padovanul Andrea Mantegna (1431-1506), ginerele uriașului pictor venețian Jacopo Bellini, s-a dovedit în epocă un artist „precis” și muncitor, inspirat de toate „școlile” artistice care „vânturau” epoca. Donatello, Uccello, Lippi, ca și da Vinci, Tizian, Coreggio - toți lasă câte o „tușă” pe panoul existenței lui artistice. În colecția lui, Regele Carol I avea un tablou intitulat „Punerea în mormânt”. Iisus, coborât de pe cruce și așezat pe marginea sarcofagului, e îmbrățișat de Maica Sa (pe a cărei față tristețea e fără sfârșit). Așa cum e pictat, Fiul pare mai degrabă că se odihnește, în tăcere, cu ochii închiși, neavând semnele morții pe chip. În spatele Învățătorului, Sfântul Ioan, discipolul său se roagă. Impresionează, la această pânză, prezența Sfântului Iosif, tatăl pământean al lui Iisus, care ține corpul Salvatorului Lumii. Pe sarcofagul în care urmează să fie așezat Mântuitorul, două cuvinte, în latină: Pacis fundamentum. Fundamentul Păcii. Temelia Păcii. Iată ce a însemnat (ar trebui să însemne), pentru omenire, jertfirea Fiului lui Dumnezeu (în spate, culmea Golgotei, cu cele trei cruci - de pe care condamnații au fost coborâți și ei - ne reamintește momentul)! Este temelia edificării creștinismului, aducător de Pace! Interesant este că Mantegna (Mantinia, în dialect) face tabloului o „ramă” pe pânză, pictată sub forma unui arc de triumf (încă un simbol puternic), purtând în medalioane chipurile donatorilor. Pentru că această pictură, înainte de a intra în colecția lui Carol I, a împodobit un altar al unei biserici italiene!

Marco Zoppo

Rivalul lui Mantegna, bolognezul Marco Zoppo (1468-1498) - de asemenea, elev, la Padova, al lui Squarcione - e și el prezent în colecție. „Madona cu patru sfinți” ne redă un Zoppo din tinerețe, încă rudimentar în compoziție, atent mai degrabă la faldurii draperiilor decât la expresia personajelor și la relația dintre ele. Madona lui e înveșmântată ca o aristocrată medievală, cu mâneci largi cu decorații sofisticate, maronii, așezată pe un jilț cu forme gotice. Pruncul de pe genunchi binecuvântează adunarea de sfinți și mărturisitori ai credinței creștine. Opulență, ghirlande, flori, fructe, coroana de aur pe creștet, îngeri și sfinți, într-o desfășurare specifică, de altfel, și altor lucrări mai târzii ale lui Zoppo, aflate în altarele bisericilor venețiene. Cât despre această lucrare, Leo Bachelin ne oferă și traseul pe care l-a avut. Cumpărată la Veneția de un colecționar cu origini austriece, pe nume Weber, avea să fie prezentată mai întâi într-o expoziție din 1867, la Napoli. Un intermediar de opere de artă, Otto Mundler, cumpără tabloul, cu această ocazie, nu pentru sine, ci pentru Napoleon al III-lea care, la rândul său, îl vinde în 1872 Regelui Carol I al României.

Antonello da Messina

În secolul al XV-lea a trăit și sicilianul Antonello da Messina (1444-1493). A crescut sub influența Școlii Flamande, având ca maestru pe unul dintre discipolii lui Jean van Eyck de la care, spune Bachelin, a deprins secretele picturii în ulei și „gustul” pentru curentul cunoscut în artă drept „realism”. „Madona cu Pruncul”, tabloul său din colecția regelui României, o înfățișează pe Maica Domnului în clasica rochie roșie peste care e aruncată o manta albastră. Tronul pe care e așezată e din marmură, decorat în stilul Renașterii italiene. Împletirea celor două școli picturale pe această pânză unică e relevată poate de niște aspecte care par minore: Fecioara Maria are părul închis la culoare și ochii negri, ca în școala italiană, în vreme ce Pruncul e blond și cu ochi albaștri, ca în școala flamandă. Artistul a realizat acest tablou pentru altarul bisericii Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Messina, de unde, după mai multe vânzări și revânzări, e achiziționat de Carol I. O altă Madonă din colecție este cea pictată de un ucenic al lui Antonello da Messina, Domenico Veneziano, o Fecioară considerată de Bachelin „hieratică și luxoasă”, așezată pe un tron gotic în mijlocul unei grădini de trandafiri.

Francesco Raibolini

Rămânem în secolul al XV-lea cu un tablou având aceeași temă cu cel dinainte, realizat însă de un artist cu o biografie interesantă. Francesco Raibolini (1450-1517), zis Il Francia, a fost „maestru al monezilor”, la Monetăria din Bologna. Mai precis, el realiza matrițele pentru banii și medaliile care se băteau în Bologna, numele său fiind inclus - așa cum se cerea - în catalogul breslei aurarilor. De pictură avea să se ocupe în a doua jumătate a vieții. E și motivul pentru care primele tablouri le semnează cu același nume ca și schițele pentru matrițele monedelor: „Franciscus Francia aurifex”. Câțiva ani mai târziu, lucrurile aveau să se schimbe pentru că va ajunge să semneze schițele pentru medalii cu numele de pictor: „Franciscus Francia pictor”. Vasari, citat de Bachelin, spune că însuși Rafael Sanzio i-ar fi scris: „Nu cunosc Fecioare mai frumoase ca ale dumneavoastră și nici pictate cu mai mult devotament ca al vostru”. Tabloul din colecția lui Carol I este pictat pe lemn și reprezintă o Fecioară înveșmântată în rochie roșie și o manta albastră-verzuie, în vreme ce Pruncul (ca în multe alte reprezentări ale epocii) este gol-goluț. Maica Domnului ține o carte în mână, spre care Fiul se apleacă, vrând parcă să o ia, pentru a-și acoperi goliciunea cu înțelepciunea cuprinsă în ea. Fecioara Maria are, spune Bachelin, „o expresie naivă și dulce” și o atitudine „liniștită”. În peisajul muntos din spate descoperim, vag, silueta unei biserici.

Benvenuto Tisio

Lui Benvenuto Tisio i s-a spus... Il Garofalo (1481-1559). Asta pentru că în toate pânzele sale se află câte o garoafă! Nu lipsește nici din tablourile achiziționate de Regele Carol I, pentru colecția sa. Artistul a ales să omagieze, cu această garoafă, numele satului din care venea. Școlit la Roma și Veneția, se declarase un mare admirator al lui Rafael, pe lângă care avea să lucreze o vreme la pictura bisericilor comandate de ducele de Mantua. Marea durere a acestui pictor avea să fie aceea că, la un moment dat, ochii i-au fost acoperiți de cataractă și și-a pierdut vederea. Orb, și-a petrecut ultimii nouă ani din viață „hrănindu-se” cu amintirea culorilor pe care le risipise pe pânză. Dintre cele două tablouri din colecția lui Carol I, doar cel cu tema „Sfânta Familie” este original. Pe pânză, Iisus și vărul lui, Ioan, se joacă, supravegheați de Maica Domnului, aureolată, în vreme ce Sfântul Iosif poartă straie de pelerin și pare că abia s-a întors, îndreptându-se către copiii care nu l-au observat încă. „Liniile armonioase” și „culoarea sobră”, spune Bachelin, demonstrează cât de mult a fost influențat Garofalo de Rafael. Cel de al doilea tablou este o copie - redusă ca dimensiuni față de original - realizată în 1625 după „Fecioara cu Sfinții”.

Sandro Botticelli

Prezența unui tablou botticellian în colecția regelui român este cel puțin interesantă. Mai ales că această „Sfântă Familie” a lui nu e de foarte mari dimensiuni și face parte dintr-o serie de lucrări cu această temă pe care Sandro Botticelli (1446-1550) le-a pictat, la comandă, pentru aristocrații vremii. Le regăsim, acum, la Luvru în Paris, la Palatul Pitti în Florența, la Palatul Borghese în Roma. În „Sfânta Familie” din România descoperim însă o particularitate: dacă Iisus Hristos și Fecioara Maria apar cu chipurile întregi, Sfântul Iosif și Sfântul Simion sunt oarecum din profil. Sfinții sunt bătrâni, Fecioara e foarte tânără și, ne semnalează Bachelin, are o „ciudată coafură orientală”, deși voalul e diafan, la fel ca și gulerul de mătase al rochiei. Pe de altă parte încărcătura sacră a acestui tablou e mai mare decât toate celelalte prezentate până acum. Și asta poate pentru că Botticelli - Sandro di Mariano Filipepi - este considerat unul dintre artiștii eminenți ai epocii sale, stându-i alături doar Lippi și Ghirlandaio. Botticelli a fost la început ucenic aurar în atelierul tatălui său, alături de cel mai bun prieten, Lippi. Era un tânăr cu o cultură vastă - citea Homer, Bocaccio și Dante - iar imaginația lui, făcută să zburde în urma acestor lecturi, avea să-l îndemne să picteze și scene laice, nu doar religioase. Probabil cea mai cunoscută fiind „Nașterea lui Venus”, inspirată de un imn homerian, aflată la Uffizi, la Florența.

Fra Angelico

De la începutul secolului al XV-lea datează o altă lucrare, care face parte din seria „Noli me tangere” a mult mai cunoscutului Fra Angelico (Giovani da Fiesole, 1387-1455), pictor-călugăr considerat adesea de istoricii artei ca fiind exponențial pentru Școala florentină, deși el a fost un solitar, fără maeștri și fără discipoli, „izolat în timpul său” și „visător pios”. Legenda spune că fratele lui Giovanni, Benedetto, ar fi fost cu mult mai talentat; dar, la intrarea celor doi în ordinul dominican, tocmai acesta avea să renunțe la pictură. „Noli me tangere” din colecția regală românească nu este însă un original, ci o copie realizată probabil chiar în timpul vieții maestrului sau puțin după moartea acestuia, în 1455. Hristos este pictat într-o grădină - posibil cea de pe dealul Ghetsimani - înveșmântat în alb, „cu un surâs care îi luminează aureola” (Bachelin), cu mâna binecuvântând-o pe păcătoasa Maria din Magdala, îngenuncheată și la fel de hieratică, în rochia ei roz, ca și Iisus. „Chiparoși negri se profilează pe fondul de aur care fac să se detașeze cele două personaje la care regăsim modul umil și emoționant de a simți specific lui Fra Angelico”.

Sfânta Familie şi alte picturi

Mai întâlnim, în colecția al cărei catalog a fost cu mare grijă, știință și acuratețe întocmit de Leo Bachelin, lucrări ale lui Lorenzo Costa (toscan, corifeu al primitivilor bolognezi) - Sfânta Apolonia, purtând cartea într-o mână și lancea în cealaltă -; Bartolomeo Suardi zis II Bramantino (școala milaneză) - „Punerea în mormânt”, cu un Hristos în tonuri palid-cadaverice și Sfintele Femei, întristate, plângându-l. Există supoziția că această „Pieta” a fost comandată de ordinul cistercienilor de la mănăstirea din Chiaravalle, pentru a fi trimisă la Roma, de unde ar fi fost trimisă în Ierusalim, pentru altarul Bisericii Sfânta Cruce, descoperită în secolul al XVII-lea de cardinalul Barberini care o readuce în Italia, fiind apoi, în secolul al XIX-lea, vândută și revândută, până a ajuns în România. Giovanni Dosso, tributar școlii de pictură din Ferrara, de la începutul secolului al XVI-lea, pictează, între alte teme, și „Sfânta Familie”, cu o Maica Domnului centrală, „de o rară eleganță”, cu Iisus copil care caută sânul Maicii Sale, un Sfânt Ioan Botezătorul deja mergând pe picioarele sale și Sfântul Iosif sprijinindu-și bărbia în mâini și urmărind cele trei ființe dragi. Un al doilea tablou, pictat de aceeași mână, cu aceeași temă, ne arată o Fecioară protectoare cu fiul său, brațul său „robust”, „traversează tabloul în diagonală” dând o dinamică neobișnuită lucrării. Nu lipsesc Sfântul Ioan, copil, în picioare, și Sfântul Iosif, tot admirativ, dar sprijinit de această dată într-o cârjă.