de Simona Lazăr
La jumătatea deceniului patru al veacului trecut, un creator popular trecea în legendă, cu versuri naive, acel uriaș fenomen al epocii, cunoscut până în zilele noastre drept „minunea de la Maglavit”. „Lângă Dunăre-ntr-un sat/ O minune S-a arătat/ Şi-a vorbit un cioban,/ Un puişor de oltean (…)/ Domnul lui i se-arăta,/ Şi plutea miros în vânt,/ Iarbă verde şi pământ/ Şi de-odată-n jurul său/ S-a ivit în norul Său,/ La un metru de pământ/ Dumnezeul veșnic Sfânt…”
S-a întâmplat în 1935, trei vineri la rând, între Sfintele Paşti şi Rusalii
Privite succesiv ca miracole sau erezii, teofaniile de la Maglavit - arătările lui Dumnezeu dinaintea ciobanului Petrache Lupu de la Maglavit - au suscitat interesul, decenii de-a rândul. În anii ’30, minunile petrecute în lunca Dunării atrăgeau aici pelerinii, la fel ca miracolul de la Lourdes, din Franța. În anii comunismului, forța spirituală a acestui loc i-a înspăimântat până şi pe mai-marii timpului. Locul şi întâmplarea de acum trei sferturi de veac s-au „înfipt” în prezent cu aceeaşi puternică alură pe care o arată turla semeață a bisericii Mănăstirii Maglavit. Dar s-o luăm cu începutul. Pe locul unde a început totul, se înalță acum o biserică majestuoasă. Este biserica Mănăstirii Maglavit. Părintele stareț Vladimir ne desluşeşte câte ceva din controversata (şi aproape fabuloasa) istorie a locului: „Aici Dumnezeu a binevoit şi I s-a arătat omului Său ales, ciobanul vizionar Petrache Lupu. Această minune, pe care foarte mulți au contestat-o, a avut loc în 1935, trei vineri la rând, între Sfintele Paşti şi Rusalii: 31 mai, 7 iunie şi 14 iunie. Au fost păreri pro şi contra. Dacă stăm să ne gândim, Creatorul nu s-a mai arătat omenirii de la Moise. Profesorul Gheorghe Marinescu, unul dintre marii neurologi ai lumii, a venit aici şi l-a consultat pe Petrache Lupu, a constatat că este sănătos fizic şi psihic, confirmând astfel că viziunea nu a fost produsul unei minți bolnave. A fost atât de impresionat, încât după aceea a scris o carte, «De la Lourdes la Maglavit»”.
„A avut loc o Teofanie”
Dar academicianul Gheorghe Marinescu nu este singurul care s-a arătat interesat de fenomen, iar dacă omul de ştiință a fost copleșit de miracol, unul dintre cei mai mari teologi creştini români din veacul al XX-lea, părintele Dumitru Stăniloaie, avea să facă şi el referiri la acelaşi subiect, în mai multe articole pe care le-a publicat în „Telegraful român” de la Sibiu, dedicându-i apoi un capitol întreg în cartea sa din 1936, „Ortodoxie şi românism”. „Într-un capitol numit «Încercare despre Teofanii», el aduce argumente scripturistice, teologice la ceea ce s-a întâmplat aici şi susține că la Maglavit a avut loc o Teofanie, adică o arătare Dumnezeiască”, ne spune părintele stareț Vladimir. Şi-au exprimat susținerea cu privire la miracolul petrecut în lunca Dunării atât oameni ai bisericii - precum părintele Irinel Mihălcescu, mare profesor de teologie, care avea să devină mitropolit al Moldovei, după ce în 1939 ținea locotenența Mitropoliei Olteniei -, cât și oameni de spirit din alte domenii ale culturii - precum Nichifor Crainic, Petre Ţuțea, Tudor Arghezi sau, mai încoace, Marin Preda.
„Analfabet, aproape surd și gângav”
Se spune că Dumnezeu, arătându-se ciobanului Petrache Lupu, un tânăr de 28 de ani, analfabet, aproape surd şi gângav, i-a cerut acestuia să ducă oamenilor din sat mesajul său, să-i îndemne să se lase de păcate. Petrache Lupu s-a temut să o facă, ori, poate, zic unii azi, n-a putut, căci abia desluşeai cuvintele pe care le rostea. A treia oară, ciobanul mulgea oile, când ființa aceea de abur alb, „Moşul”, cum avea să-i zică vizionarul, i-a răsturnat căldarea cu lapte. Atunci n-a mai ezitat şi s-a dus la preotul paroh, Nicolae Bobin, povestindu-i totul dintr-o răsuflare. Faptul că a vorbit fără greşeală a fost el însuşi un semn al minunii ce se întâmplase. Autenticitatea întâmplării a fost verificată în epocă de înalți prelați, iar pe locul unde răsturnase Dumnezeu căldarea cu lapte s-a ridicat mai întâi o biserică de lemn, apoi s-a pornit zidirea celei de piatră.
A fost văzut plutind deasupra mulțimii în timpul Sfintei Liturghii
Vestea despre miracolul făptuit la Maglavit s-a răspândit repede. Puhoi de pelerini s-a îndreptat spre lunca Dunării. La Craiova, s-au suplimentat garniturile de tren, pentru a face față cererilor. „Negustorii de pe Calea Văcăreşti şi de la Sfânta Vineri şi-au închis dughenele lor din Bucureşti şi s-au mutat aici, unde şi-au continuat comerțul lor cu obiecte mici”, ne povestea, la vremea vizitei noastre la Magla- vit, părintele stareț Vladimir. „Începuse a se face multă cărăuşie, în zonă, mulți pelerini şi turişti erau găzduiți în sat. La 14 septembrie 1935, când s-a pus piatra de temelie a bisericii, au fost de față 20.000 de oameni, în prezența episcopului de atunci al Râmnicului, Bartolomeu Stănescu. Oamenii se adunau acolo sau la malul Dunării, unde, pe o înălțime, se făcuse un podium. Acolo îşi țineau predicile înalții prelați şi tot de acolo Petrache Lupul vorbea pelerinilor. Câteva scurte fraze, în care povestea, iar şi iar, cum anume a fost întâlnirea lui cu Dumnezeu. Se zice că o dată, în timpul Sfintei Liturghii, «Moşul» a fost văzut plutind deasupra mulțimii, «cu aceeaşi figură ca şi-n alte dăți»”…
O ruină într-o pădure
Minunile nu încetau să apară: betegi care mergeau şi-şi mişcau brațele, orbi care vedeau, muți care vorbeau… „După cum spun bătrânii” - ne duce povestea mai departe şi profesorul Vasile Cioană - „după slujbă rămâneau grămezi de bani care nu se știe unde se duceau…”. În timpul ăsta, biserica se înălțase binişor. Era ridicată după planurile unui mare arhitect din prima jumătate a veacului al XX-lea şi se pare că fusese una dintre primele construcții care foloseau betonul armat. Războiul a amânat lucrările, iar venirea regimul comunist le-a oprit cu totul. Biserica de la Maglavit nu mai era decât o ruină într-o pădure. Lui Petrache Lupu însuşi i s-a interzis să mai coboare din sat până la locul minunii, în luncă. Oamenii, însă - şi nu doar sătenii din Maglavit - nu au uitat cu totul miracolul din Oltenia. Au aruncat doar un văl des peste el. Un văl sub care, ca o altă față a minunii, lumânările n-au încetat să ardă. „În subsolul bisericii - care a fost construit anume pentru a lăsa să treacă pe sub sfântul lăcaș apele Dunării, atunci când se revărsau - venea mereu câte cineva să aprindă o flacără. Pe jos erau așezate covoare frumos lucrate, iar credincioșii, care veneau în toiul nopții, pe furiş, se rugau în tăcere”, ne povestește și învățătorul Gheorghe Nicoli. În prima zi de Paști, codrul din jur se umplea de localnici, care veneau să ciocnească ouă roșii, lângă zidurile bisericii ruinate…
După zeci de ani de abandon, lucrările la lăcaşul de cult de la Maglavit au fost reluate, folosindu-se în bună măsură planurile inițiale, iar în zilele în care am vizitat-o noi se desăvârşea pictura interioară, înfrumusețând-o în așteptarea Sfintelor Sărbători Pascale.