de Simona Lazăr

„Rugăciunea Domnească” este acea pildă de rugăciune pe care însuși Mântuitorul Iisus Hristos a încredințat-o discipolilor săi, ca formă desăvârșită de adresare către Dumnezeu-Tatăl și de încredințare către El a celor șapte cereri esențiale pentru o viață creștină curată. Pentru a afla mai mult, am inițiat un dialog cu părintele Mihai Păcuraru (medalion), preot-misionar și realizator de emisiuni radio.

Căldura unirii cu Dumnezeu

- Părinte Mihai Păcuraru, ce semnifică „Rugăciunea Domnească”, pe care credinciosul o rostește nu o dată, ci de mai multe ori, în fiecare zi?

- Este rugăciunea desăvârșitată pe care fiecare credincios o rostește în Casa Domnului, ca și în casa sa. În „Rugăciunea Domnească” - „Tatăl nostru” -, în „Crez” (mărturisirea de credință creștin-ortodoxă), ca și în alte rugăciuni, credincioșii cheamă pe Dumnezeu numindu-L Tată (Avva), Tatăl ceresc. Această chemare este una intimă, ca de la copil la părintele său. Însuși Dumnezeu Tatăl o dorește și ne-a dăruit-o prin Fiul Unul-Născut, Cel mai înainte de toți vecii. Căldura acestei uniri cu Dumnezeu Tatăl și cu Fiul, simțită tainic de cel/cei care se roagă prin Duhul Sfânt - Mângâietorul, acest dialog direct, îndrăzneț, fără a fi lipsit de respect, este posibil pentru că Dumnezeu ne iubește. Și în iubirea Sa, nu ne-a lăsat pradă îndoielii în care vrea să ne tragă neîncetat duhul căzut și viclean, diavolul.

- Dumnezeu-Tatăl este, deopotrivă, Tatăl Fiului Său, Mântuitorul Iisus Hristos, ca și tatăl fiecăruia dintre semeni...

- Dumnezeu ne iubește și ne vrea asemenea Lui, în demnitate și cinste, în putere și iubire jertfelnică. Din iubirea Sa față de noi a pogorât cerurile și a venit la înțelegerea noastră prin Fiul Său întrupat, Care de bunăvoie și pentru mântuirea noastră S-a făcut om, a pătimit, S-a răstignit, a murit și a înviat. Prin Jertfa pe Cruce a Fiului Său, Tatăl ceresc ne dovedește o dată în plus că ne iubește total, că nu are nimic bun păstrat pentru Sine de care nu ar vrea să ne împărtășească și pe noi, că nu Se cruță nici pe Sine pentru binele nostru.

„Văd pururea fața Tatălui...”

- Cum și când îl vede omul pe Dumnezeu-Tatăl?

- Deși tainic, niciodată vizibil pentru omul căzut, datorită luminii și purității orbitoare, izvorâtoare din El, Dumnezeu Tatăl nu rămâne nevăzut pentru cei mai mici dintre îngerii Săi care Îl urmează, și nici inaccesibil definitiv vederii celor ce se străduiesc să-și facă inima locaș al curăției. Cei dintâi „văd pururea fața Tatălui (…) Care este în ceruri” (Matei 18, 10), iar cei din urmă, odată curați cu inima „vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). „Făcătorul cerului și al pământului, al celor văzute și nevăzute” este deschis întâlnirii cu creația Sa, în special față de om, cununa creației. Mântuitorul Hristos mărturisește și spune răspicat aceasta: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el.” (Ioan 14, 23). Dacă este așa, ar putea întreba cineva, de ce atunci nu a venit Dumnezeu Tatăl Însuși la noi oamenii, ci a venit Fiul Său? Dumnezeu Tatăl nu S-a întrupat El Însuși pentru că nu era necesar. Noi oamenii aveam nevoie pentru mântuire să vedem și să învățăm ce înseamnă calitatea de fiu al Părintelui ceresc de la care se înstrăinase Adam. De aceea, a venit în lume Fiul Său, Dumnezeu după fire, ca să ne învețe pe noi toate.

Încredere, nădejdi și așteptări

- Care este cea mai importantă dovadă a iubirii lui Dumnezeu, pe care omul o primește în cursul vieții sale?

- Cea mai mare dovadă că Dumnezeu ne iubește este faptul că putem iubi până la capăt, până dincolo de puterile omenești, până acolo unde Cel iubit Se face văzut în cei ce-L iubesc. Iubirea vrăjmașilor, compătimirea lor atunci când ei se îndreaptă spre păcat și moarte, este rugăciunea bineplăcută Tatălui „Care vede în ascuns” (Ioan 17, 17), este rugăciunea celor desăvârșiți, a celor care s-au asemănat cu Dumnezeu în iubire și iertare. „Rugăciunea Domnească” recomandată nouă de Domnul Hristos ne arată cât de multă încredere are Dumnezeu Tatăl în noi încât ne dorește să-I devenim fii, cât de multe nădejdi și așteptări are de la noi încât ne dăruiește numele Său ca să-L sfințim (să ni-L facem propriu prin îndumnezeire), și cât de nobilă este chemarea pentru care ne naștem pe pământ, de a-L urma în bunătate (iertare) și în dreptate (iubire).

Cele 7 cereri

- Să trecem în revistă cele șapte cereri cuprinse în „Rugăciunea domnească”... 7 fiind un număr de esență divină...

- Prima cerere - „Sfințească-se numele Tău” - exprimă dorința noastră ca numele lui Dumnezeu să fie cinstit mai presus decât orice alt nume cunoscut oamenilor. Prin comportamentul nostru, prin iubirea pe care o arătăm, prin tinderea de a trăi în virtute arătăm cinstire celui mai sfânt nume, cel al Tatălui ceresc. Prin cea de a doua - „Vie împărăția Ta” - cerem ajutorul ca în sufletele noastre, în familia noastră, între cei alături de care trăim, în poporul din care facem parte ș.a.m.d. să se împlinească împărăția cerească a Sfintei Treimi, în Unime. Vom ști că Împărăția lui Dumnezeu a venit atunci când „dreptatea, pacea și bucuria în Duhul Sfânt” vor sălășlui în sufletele noastre. „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” este a treia cerere, care înseamnă că ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute să alegem drept între bine și rău, ne încredințăm în voia Tatălui, așa cum însuși Fiul Său a făcut-o, în rugăciunea din grădina Ghetsimani. Cea de a patra cerere - „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” - înseamnă mai mult decât ceea ce cred mulți că exprimă. Sigur, cerem hrana fără de care nu putem supraviețui. Dar este și hrana spirituală, pâinea duhovnicească, pe care de la Dumnezeu Tatăl o primim. A cincea cerere - „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri” - înseamnă că noi cerem ajutorul Tatălui ceresc pentru a primi puterea de a răbda și de a ierta greșelile celorlalți către noi, pentru ca astfel să merităm, la rândul nostru, să fim iertați de El. Și tot despre „slăbiciunile” omenești este vorba și în cea de a șasea cerere - „Și nu ne duce pe noi în ispită” -, atunci când îl rugăm pe Dumnezeu să nu îngăduie diavolului să ne ispitească, pentru că noi suntem „slabi”. Cea de a șaptea cerere este: „Și ne izbăvește de cel rău”. Ispitirile diavolești ne întinează, ne slăbesc și ne înrăiesc, dacă nu le facem față. Iar „izbăvirea de cel rău” nu se poate face în absența lui Dumnezeu.