de Simona Lazăr

La Moșii de Vară - sau Sâmbăta Morților de dinainte de Rusalii („Cincizecimea”) -, se dă pomană pentru sufletul celor răposați. Se oferă: ulcică și strachină de lut, lingură de lemn, colaci. În străchini se pun bucate și în ulcele apă rece de fântână, lapte sau vin. Dar, din punct de vedere spiritual, relația cu răposații este mult mai complexă. Iată ce ne-a spus despre aceasta părintele misionar Mihai Păcuraru.

Sfârșitul trupului, nu și al sufletului: „Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”

- Părinte Mihai Păcuraru, „Moșii de Vară” preced sărbătoarea Rusaliilor sau Cincizecimea. Care este importanța pe care cultul morților o are în existența creștinului ortodox?

- Cultul morţilor în Biserica ortodoxă se mai numeşte şi grijă pentru cei adormiţi, fiind impropriu spus „pentru cei morţi”. Trupul trebuie să se întoarcă în ţărână, în pământul din care a fost creat, iar sufletul să se ducă la Dumnezeu. Este scris în Eclesiast. În Facerea apare foarte limpede această legătură a omului cu țărâna: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. De la această „ființă vie”, prin moarte, omul „trece în neființă”, înțelegând însă prin aceasta doar sfârşitul trupului, iar sufletul omului se mută din lumea văzută în cea nevăzută. Să ne gândim la ce s-a întâmplat în momentul căderii în păcatul strămoșesc a protopărinţilor noştri Adam şi Eva - omul putea să nu moară dacă rămânea în comunitate cu Dumnezeu: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”. Moartea sufletului este ruperea legăturii harice dintre Dumnezeu şi om, iar Mântuitorul Hristos vine şi repară această ruptură, prin întruparea, moartea şi învierea Sa. De două milenii este știut că, „precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”.

Cântecul clopotului, glasul trâmbiței

- Ce e specific, în practica creștină, pentru acest moment în care omul „se întoarce în țărână”?

- Slujba înmormântării este o rugăciune de binecuvântare şi de sfinţenie, o ierurgie care este moştenită prin practică creştină. Biserica ne învaţă să cerem de la Dumnezeu în timpul vieţii: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşata Judecată a lui Hristos”. Pentru a avea un sfârşit creştinesc, trebuie să trăim şi să sfârşim aşa cum vrea Dumnezeu: în Iubire vie şi uniţi cu Iisus Hristos. Cei care mor să moară spovediți şi grijiți/ împărtăşiţi, având lumânarea aprinsă în mână. Zice: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.

- De ce sunt trase clopotele la moartea cuiva?

- Clopotele bisericii se trag pentru a vesti membrilor parohiei că unul dintre aceştia a părăsit această lume şi îi îndeamnă pe creştini la rugăciune. Cântecul clopotelor aminteşte de glasul trâmbiţei prin care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi ridicarea din morminte la Înfricoşătoarea Judecată: „Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă”. De aceea toţi spun: „Dumnezeu să-l ierte!”. În slujba înmormântării se cântă: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor”, iar omul - cel din țărână făcut - este numit „zidirea Ta, Stăpâne”, cerându-se pentru el „curățire” și „îndurare” și reîntoarcerea sa în Raiul din care au plecat protopărinții Adam și Eva: „Moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine, iarăşi, cetăţean al Raiului.”

„Ungerea cu miresme, înveşmântarea lui în haine curate”

- Cum se pregătește trupul celui răposat, pentru reîntoarcerea lui în țărână?

- Trupul celui răposat trebuie spălat cu apă curată, ce aminteşte de apa botezului şi subliniază faptul că acesta a trăit creştineşte. Ungerea cu miresme, înveşmântarea lui în haine curate, aşezarea lui aşa cum se cuvine amintesc de Ungerea din Betania când Hristos Dumnezeul nostru a fost uns cu mir şi ne-a spus că aceasta s-a făcut spre îngroparea trupului Său. Hainele curate închipuie veşmântul cel nou al nestricăciunii şi prezenţa acestuia la Judecata de Apoi: „Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”. Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul Grigorie de Nyssa, subliniază: „Trupul se destramă pe încetul, dar nu se nimiceşte, căci nimicirea e tocmai trecerea în neexistenţă, câtă vreme destrămarea e numai o împrăştiere”. Aşezarea în sicriu a trupului, cât şi pânza albă ce îl acoperă se face pentru ocrotirea acestuia şi simbolizează acoperământul Celui Prea Înalt. Aşezarea cu faţa la răsărit a celui răposat, arată că de la Răsărit a venit Lumina cea adevărată - Hristos Dumnezeul nostru şi tot cu faţa spre răsărit a stat creştinul la Sfânta Taină a Botezului, dinspre răsărit va veni Mântuitorul la Judecata de Apoi Crucea sau icoana care se pune pe pieptul celui răposat este scut şi armă împotriva îngerilor celor răi, care caută să răpească sufletul acestuia şi arată că cel adormit şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos Dumnezeul nostru. Mâinile care stau încrucişate pe pieptul acestuia, dreapta peste stânga, sunt simbol al rugăciunii de iertare. Nu este potrivit să se aşeze bani pe pieptul celui răposat sau alte obiecte în buzunarele acestuia, aceste daruri fiind fără folos sufletesc, îngreunând sufletul, făcându-i numai rău.

„Slujba se săvârșește în biserică”

- Ce rugăciuni se fac pentru odihna celui răposat?

- Până în ziua înmormântării celui răposat, preotul este chemat de rudele acestuia pentru a săvârşi panihida - cuvât grecesc ce înseamnă priveghere sau slujba de toată noaptea, cunoscută ca slujba „Stâlpilor”. Slujba este alcătuită din rugăciuni începătoare şi troparele de la slujba înmormântării în care preotul împreună cu cei rămaşi se roagă pentru iertarea şi odihna celui răposat. Slujba înmormântării se face de obicei după trei zile, când, în credinţa noastră, sufletul celui răposat părăseşte definitiv pământul şi locul unde a trăit. Slujba se săvârşeşte în biserică, pentru că aici cel răposat a fost încreştinat/ botezat, ca semn că acesta îşi ia rămas bun de la lăcaşul unde a fost cununat, împărtăşit, a luat parte la sfintele slujbe. Este cea din urmă intrare a acestuia în mijlocul parohiei, alături de oastea creştină din care a făcut parte. Tot aici, în biserică se face cea din urmă slujbă în care se binecuvântează sfârşitul vieţii sale pământeşti şi intrarea pe poarta vieţii veşnice.

Când se fac pomenirile celor adormiţi

Pomenirea după înmormântare se face la anumite intervale de timp. La 3 zile, în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zi ce coincide cu ziua înmormântării şi simbolizează trecerea la viaţa cea veşnică. La 40 de zile, în cinstea Înălţării la Cer a Domnului nostru Iisus Hristos. Apoi, la 3, 6, 9 luni și un an, în cinstea Sfintei Treimi. La 7 ani, în cinstea celor şapte zile ale Creaţiei. Veşnica pomenire se cântă la slujba de pomenire pentru a păstra vie amintirea celui decedat şi a-l pomeni totdeauna în rugăciunile noastre. Aceasta aminteşte de tâlharul de pe cruce care se ruga Mântuitorului: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta”.