de Simona Lazăr
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește, la 2 iulie, pe Sfântul Voievod Ștefan, unul dintre cei mai iubiți conducători ai românilor din toate vremurile. Domnitor al Moldovei, între anii 1457 şi 1504, Ștefan cel Mare are și cea mai îndelungată domnie din istoria noastră - 47 de ani -, până la cea a Regelui Carol I, care avea să-l „întreacă”, dar numai cu un an... Canonizat în 1992 de BOR, acesta căpătase apelativul de „cel Sfânt” (sau „cel Mare și Sfânt”) încă din timpul vieții sale și, vreme de aproape o jumătate de mileniu, în cântece și legende, așa a fost mereu numit. Am ales, în acest început de iulie, să cinstim și noi gloria, faptele și memoria lui chiar din locul presupus al nașterii sale, de la Borzești, unde voievodul a ctitorit o biserică (ridicată între anii 1493 şi 1494), alături de fiul său cel mare, Alexandru (Alixăndrel), pe care, după obiceiurile vremii, îl „asociase la domnie”. Despre importanța acestei biserici, ca și despre personalitatea care transcende timpurile a voievodului, aflați mai multe din dialogul cu părintele Petrică P. Cautiș (foto), paroh al Bisericii voievodale din Borzești.
„În 1904, au mers pe jos de la București la Putna, pentru a-i face parastasul, la 400 de ani”
- Părinte paroh Petrică P. Cautiș, ne aflăm la Borzești, una dintre cele mai importante ctitorii ștefaniene - importantă întâi de toate pentru că din acest loc de pe harta Moldovei medievale intră în legendă cel care avea să fie numit, în jumătatea de mileniu care a urmat: Ștefan cel Mare și Sfânt. A fost numit așa chiar înainte de a fi canonizat - și nu doar în posteritatea lui, ci și de contemporani. Să ne amintim că însuși Papa Sixt al IV-lea îl numea, pe el, un ortodox: „atlet al creștinătății”... Cum a intrat în rândul sfinților voievodul Ștefan al Moldovei?
- Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, în 1992, avea să îl proclame pe Voievodul Ștefan cel Mare în rândul sfinților, având în vedere că principalul criteriu al rânduielii bisericii ortodoxe în analiza canonizării unei personalități este evlavia, cinstirea poporului. Deci, poporul cere, atrage atenția, direct sau indirect, mai marilor Bisericii, despre anumite persoane care pot, trebuie să primească această ultimă haină a sfințeniei. Aici, aș aminti câteva momente importante. Am întâlnit, în activitatea mea ca profesor de religie, informații despre această evlavie a poporului: lucrarea mea de gradul I a fost despre personalitatea Mitropolitului Veniamin Costache, care obișnuia să meargă la hramul Mănăstirii Neamț, care are Praznicul Înălțării, menținând flacăra credinței poporului cum că ctitorul acestei biserici este sfânt. Cu două secole în urmă, românii aveau conștiința sfințeniei voievodului! Și generațiile următoare așteptau momentul ca voievodul Ștefan să fie trecut în rândul sfinților. Să ne amintim de anii 1870, când Eminescu însuși se afla printre cei care au pregătit și apoi au participat la marea sărbătoare de la Putna, dedicată lui Ștefan cel Mare și celor 400 de ani de la târnosirea mănăstirii pe care domnitorul a ctitorit-o ca necropolă voievodală. Mai apoi, în 1904, s-a petrecut un eveniment care, pentru mine și pentru noi toți, este emoționant, eveniment consemnat într-o lucrare a istoricului Nicolae Gane. Acesta povestește că o delegație de miniștri și oameni din administrația locală, intelectuali și oameni simpli - parte dintre ei îmbrăcați în costume militare medievale -, a plecat pe jos de la Arcul de Triumf din București până la Putna, propunându-și ca pe data de 2 iulie 1904, când se împlineau 400 de ani de la trecerea în veșnicie al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, să-i săvârșească parastasul. Au ales să meargă pe jos, aducându-i un omagiu pentru toată moștenirea culturală, și nu numai, lăsată de acest voievod român. Jumătate din această delegație, la Adjud, a făcut stânga și a rămas la Borzești. Iar pe data de 2 iulie 1904, acești oameni au făcut parastas voievodului la Borzești și la Putna, adică în locul unde s-a născut și în locul unde a fost înmormântat.
„Gândirea lui avea un substrat isihast”
- Despre Ștefan cel Mare se spune că ar fi ridicat câte o biserică pentru fiecare bătălie pe care a dus-o, fie că a câștigat-o, fie că a pierdut-o. Cât adevăr este în această legendă?
- Da, a făcut biserici și după victorii, dar și după înfrângeri și mă bucur că ați amintit exact acest detaliu. Este emoționantă pisania Mănăstirii Războieni, care este construită după o bătălie pierdută. Pisania aceasta descrie într-un mod emoționant că „au pierit mulți de-ai noștri și au pierit păgânii din pricina păcatelor noastre”. Aș vrea să remarc aici că Sfântul Voievod Ștefan avea o gândire și o înțelegere teologică foarte ascuțită a vieții și a lucrurilor, o înțelegere teologică mai profundă decât credem noi. Putem spune că avea un substrat isihast. Deși la vremea aceea Moldova a atins o dezvoltare economică aproape unică, totuși el trăia foarte simplu. Obiectele lui personale erau foarte simple, trăia foarte modest, apartamentele lui erau modeste, simple, sărace, deși la vremea aceea și-ar fi putut permite mai mult. Trăia foarte auster. Legat de viața personală, noi românii ortodocși, suntem provocați în legătură cu căsătoriile voievodului. Dar adevărul este că, foarte mulți ani, acest om a stat văduv. Și-a îngropat cinci din cei nouă copii ai săi - inclusiv pe fiul cel mare, pe care îl vedea ca pe un urmaș al său și îl asociase și la domnie, și la ctitorii - cum s-a întâmplat și cu biserica din Borzești. Și-a îngropat două dintre cele trei neveste, în condițiile în care boierii îl presau să se căsătorească, pentru a face noi alianțe militare. La vremea aceea, presiunea Semilunei era îngrijorătoare pentru întreaga Europă. Multe biserici dintre ctitoriile ștefaniene au ca hramuri praznice împărătești în cinstea Maicii Domnului. Era un context al vremii: întreaga creștinătate striga la Maica Domnului să o apere de invazia tăvălugului islamic. Aceeași mentalitate era și în Apus - în catolicism, și în Răsărit - în ortodoxie. Toată lumea striga la Maica Domnului să repete minunea din Vlaherne. Enoriașii care nu lipsesc de la biserică în Postul Mare, în săptămâna a 5-a, Denia Canonului Mare amintește despre această mare și frumoasă minune pe care a făcut-o Maica Domnului în Constantinopol.
„Avea mare evlavie la Sfântul Gheorghe, care apare și pe steagul de luptă al Moldovei”
- Mai mult decât atât, pentru moldoveni, Maica Domnului este considerată o sfântă ocrotitoare. Se spune, chiar, că Moldova - apoi, prin extindere, întreaga Românie - ar fi fost date de Dumnezeu Maicii Domnului, ca „grădină a Ei”... Dar Moldova avea, ca ocrotitor, și pe Sfântul Gheorghe...
- Așa cum am spus, deja, în vremea Sfântului Ștefan, creștinii - în Apus și în Răsărit - se rugau la Maica Domnului, să-i apere de invazia musulmană. Or, statul-tampon în calea expansiunii în Balcani a fost Moldova - o foarte plăcută surpriză pentru principii Europei, cu precizarea că toți s-au întrecut în vorbe, în schimb nimeni n-a depășit stadiul de complimente. Papa Sixt al IV-lea l-a numit atunci atlet al lui Hristos, atlet al creștinătății. Niciun alt rege și principe european care slujise biserica Romei nu primise asemenea, titulatură pe care a primit-o un domnitor moldovean dar, din păcate, la vremea aceea, marile puteri ale Europei s-au rezumat doar la cuvinte și n-au trimis ajutor militar. Contextul de domnie era foarte greu și amenințat din toate părțile. Și aici ajung la întrebarea dumneavoastră: de ce Sfântul Gheorghe se alătură Maicii Domnului și protejează Moldova și pe luptătorii ei? Voievodul avea mare evlavie la Sfântul Gheorghe. În arhivele Mănăstirii Zografu din Sfântul Munte Athos este consemnată o întâmplare. Înaintea bătăliei de la Vaslui, voievodul, neliniștit, s-a rugat și l-a visat pe Sfântul Gheorghe, care i-a spus: „Să nu te temi, că-i vei învinge pe păgâni, dar, drept mulțumire, să refaci mănăstirea mea din Muntele Athos, care este părăsită. Iar Ștefan cel Mare şi Sfânt a ținut seama de acest lucru, sunt consemnate daniile pe care le-a făcut pentru refacerea mănăstirii athonite. (De altfel, sunt danii însemnate nu doar ale acestuia, ci ale multor altor voievozi români, din Moldova și Valahia, către mănăstirile din Sfântul Munte.) Sfântul Ștefan avea o relație specială cu Sfântul Gheorghe, motiv pentru care apare și pe steagul de luptă al Moldovei.
„În piciorul Sfintei Mese se află rădăcina unui stejar”
- Dintre toți domnitorii românii, Ștefan cel Mare și Sfânt este, cred, cel mai cunoscut copiilor. Poate și pentru că, în manualele de „Citire” - cum se spunea pe vremea mea -, vreme de multe zeci de ani, a existat o recomandare de lectură: „Stejarul din Borzești”, a scriitorului Eusebiu Camilar. Nu știu dacă se mai află în programa școlară acest text... Care este, de fapt, legătura voievodului cu Borzeștii?
- Mama voievodului provenea dintr-o familie cu moșii la Borzești. Ștefan a copilărit la Borzești, iar Sfântul Ștefan, voievodul, își aduce întâiul născut la Borzești, legându-l, chiar și prin această ctitorie a bisericii noastre, de Borzeștiul-leagăn de dinastie. Dar, aici, la Borzești, s-a întâmplat ceva ce l-a marcat definitiv: și-a pierdut întâia oară un prieten. În piciorul Sfintei Mese din Biserica din Borzești se află rădăcina unui stejar. Un argument care ne dă de gândit, în sensul bun, că legenda rescrisă de Eusebiu Camilar ar putea fi adevărată. Apoi, în rânduiala bisericească respectată cu strictețe de strămoșii noștri se spunea că altarul unei biserici se construia pe trunchiul unui copac, în amintirea Pomului Vieții, din fructul căruia a gustat Adam. Alegeau copacul, îl transformau în altar și în jurul său construiau zidurile. Așa se explică, în spiritualitatea românească, nenumăratele biserici dintr-un lemn. De la celebra vatră monahală de pe Valea Oltului, probabil cea mai veche în spațiul nord-dunărean. Istoria nu ne spune un alt motiv al ctitoriei de la Borzești, decât ceea ce ne spune legenda. Pisania bisericii se păstrează în original și spune „Io Ștefan Voievod, împreună cu fiul meu Alexandru, am zidit acest lăcaș de închinare pe malul Trotușului pentru pomenirea înaintașilor răposați”. Dar să ne întoarcem la legendă și să vedem cât adevăr poate ea să conțină. La vremea aceea erau vânați la propriu băieții voievozilor, urmașii la tron. De aceea, aceștia aveau o copilărie grea și nefericită, adesea izolați și păziți prin turnuri de cetate etc. În cazul voievodului Ștefan, el a crescut de mic pe moșia de la Borzești, pentru a fi apărat de pretendenții la tron. Unii istorici acceptă că domnitorul s-ar fi născut la Borzești, alții nu, însă toți acceptă că el a copilărit la Borzești. Noi, ca oneșteni, ne bucurăm de moștenirea lăsată de Sfântul Ștefan și vrem să fim vrednici de ea.
„A trăit într-o permanentă tensiune şi ameninţare“
- Despre sfinți se știe, se spune că în timpul vieții lor pământești, ca și după aceea, au săvârșit minuni. Ce știm despre minunile Sfântului Voievod Ștefan?
- Întâi de toate trebuie să înțelegem că numai un om cu o viață sfântă ar fi avut putere de la Dumnezeu să realizeze ce a făcut Sfântul Ștefan la vremea aceea. Oricare dintre cititorii dumneavoastră, când se află într-un context tensionat, când este o victimă a unei nedreptăți, se găsește într-o lipsă ori sub o amenințare, ei bine, îi sfătuiesc să se roage la Sfântul Voievod Ștefan și vor vedea ce frumos se așază lucrurile. Sfântul Voievod Ștefan a trăit într-o permanentă tensiune și amenințare, în continuă nesiguranță, dar mereu a izbândit. Să se roage la Sfântul Voievod Ștefan și vor vedea ce putere are acest sfânt român, cum vor afla soluția potrivită cumpenei personale prin care trec...
- Părinte paroh Petrică P. Cautiș, vă rog să lăsați aici, în preajma praznicului Sfântului Voievod Ștefan, un cuvânt de întărire pentru cititorii revistei „Taifasuri”...
- Consider că fiecare dintre noi, românii, dacă ne întoarcem la rădăcinile noastre sănătoase, vom trăi la fel de frumos și demn ca înaintașii noștri. Iar faptul că ne-am născut în aceste locuri și pe aceste meleaguri, pentru mine este un dar de la Dumnezeu care ne bucură și ne responsabilizează.
„Zilele Bethleemului Ştefanian“
- Părinte paroh, vă pregătiți de praznicul Sfântului Voievod Ștefan, după ce, anul trecut, sărbătoarea s-a petrecut fără prezența pelerinilor și a enoriașilor. Ce va fi anul acesta?
- Este imposibil ca ziua de 2 iulie să treacă neobservată în viața mea și a enoriașilor bisericii din Borzești, chiar dacă hramul e altul (Adormirea Maicii Domnului). În 2008, Borzeștiul a fost pictat pentru prima dată de Grigore Popescu-Mușcel, care a reușit o adevărată capodoperă. Eu slujesc aici din 2013. Înaintea mea, alți preoți vrednici au purtat pe umeri anii șantierului și îi respect. Pe 2 iulie ne întâlnim la prăznuirea Sfântului Voievod Ștefan și încercăm să avem o relație cât mai apropiată cu el. Trăim vremuri în care inevitabil ne întoarcem spre niște lucruri pe care poate până acum le-am trecut cu vederea. Copiii noștri își pun multe semne de întrebare. Cine suntem noi? De unde venim? Suplinesc, ca muzeograf, la Borzești și, pentru că sunt profesor de religie la liceu, nu pot să le vorbesc celor mici... mai aproape de înțelesul lor. Sunt ineficient. Muzeografele pot să-i țină în schimb cu gura căscată pe copii 30 de minute. Dar eu le spun doar atât: în vitrinele Muzeului din Borzești, muzeu în custodia parohiei, puteți vedea nenumărate certificate de naștere ale poporului român. De la Cazania lui Varlaam, Biblia de la București, la alte obiecte de patrimoniu pe care le păstrăm cu atenție. Revenind la întrebarea dumneavoastră: în 2013, când IPS Ioachim a rânduit ca eu să fiu preot slujitor la această parohie, reînființându-se administrativ parohia Borzești, acesta a venit cu frumoasa idee de a crea un eveniment denumit „Zilele Bethleemului Ștefanian”, în preajma lui 2 iulie, zile în care desfășurăm activități nu doar liturgice. Contextul din ultimul an nu ne-a lăsat să dezvoltăm prea mult această activitate, dar încercăm să aducem în fiecare an oameni de cultură, profesori care evocă personalitatea voievodului.