de Valentin Țigău

Carmen Sylva, povestind despre sosirea sa în capitala țării căreia avea să-i fie principesă și regină sub numele de Elisabeta, scria că auzea „ridicându-se în aerul curat (...) sunetele clopotelor de la biserici, unele grave și triste, altele zbenguitoare și vesele, toate îndelung răsunătoare. Era un concert plăcut, care învăluia orașul întreg în undele-i sonore”.

Sărindar

Mai plastică, încă, este perspectiva sonoră a scriitorului Ioan Ghica: „Când după Dealul Mitropoliei (...) începea toaca la o sută de biserici, cu milioanele de sunete pe toate tonurile, care se vărsau în aer, (...) note care alergau din toate turlele ca să se confunde într-un huet general și se suiau împreună la cer lănțuindu-și neîncetat vibrațiunile, aruncându-se în cadență ca niște talazuri împinse unele peste altele, către malul nevăzut, atmosfera întreagă părea transformată într-un vârtej de armonie și sufletul, cuprins de o senzațiune plină de pietate, se simțea atras către rugă”. A vorbi însă despre „mănăstirile Bucureștiului” și cele „dimprejur”, în limitele topografice de astăzi este o greșeală. Mănăstirea Sărindarului, cunoscută și ca „mănăsti- rea pierdută de la km 0 al Capitalei” (căci s-a aflat, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe locul unde azi se înalță magistral Cercul Militar) era, la vremea construcției ei, cu cinci veacuri în urmă, în afara zidurilor cetății. Peste încă cinci secole, poate, Cernica, Pasărea sau Snagovul ar putea fi și ele „intra muros”... Vom face aici doar o succintă trecere în revistă a „monastirilor” bucureștene, omițându-le pe unele nu din lipsa importanței, ci din pricina spațiului tipografic limitat.

Antim

A fost zidită de mitropolitul poet Antim Ivireanul la anul 1715. Locul pe care s-a clădit se chema, pe vremuri, Mahalaua Popii Ivașcu, astăzi i se zice Strada Antim, după numele mănăstirii și al mitropolitului care se zice că ar fi fost aruncat în Dunăre din porunca lui vodă Nicolae Mavrocordat. „Ivașcu” era numele pe care-l primise în popor Antim Ivireanul - de la Ivireanul, adică acela venit din Iviria, numele vechi al Georgiei. Aflată nu departe de Dealul Mitropoliei, Mănăstirea Antim a fost pictată inițial de zugravul Preda, adus de mitropolit. Fresca de-acum a fost realizată pe la 1860, de profesorul Petre Alexandrescu. Pictura paraclisului vechi e semnată de Gh. Tattarescu. La 1945, aici lua ființă mișcarea Rugul Aprins, comunitate de călugări, profesori universitari, studenți cu pregătiri în filosofie, arte frumoase, litere, muzică și știinţe exacte care a fost, pentru Bucureștiul anilor ’40-’50, o adevărată „universitate filocalică”. Încă din 1947, mișcarea avea să intre în atenția Securității și mulți dintre membrii săi să cunoască prigoana.

Plumbuita

Ctitorită la 1560 de Petru Voievod, zis Cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna, mănăstirea a fost lărgită de Alexandru al II-lea Mircea şi de Mihnea Turcitul; forma pe care i-o știm astăzi i-a fost dată însă de Matei Voievod, care o repară și o redimensionează după incendiul din 1614. Mihnea Turcitul o închinase, la 1585, Mănăstirii Xiropotamos din Muntele Athos. Numele de Plumbuita i-a fost dat de locuitorii de pe malurile Colentinei, uimiți de acoperișurile ei neobișnuite, făcute din tablă de plumb. Se mai zice și că Matei Basarab, ajungând să nu mai aibă ghiulele de tun, a pus să se topească acoperișurile mănăstirii, pentru a-și face din ele muniția necesară. Dar o altă legendă (pe care legile fizicii ar desființa-o) spune că în timpul luptei dintre Matei Basarab și Radu Iliaș, ce s-a purtat lângă semeața mănăstirii, ploaia de plumbi trimisă peste ziduri n-a lăsat centimetru liber pe acoperiș și, topindu-se sub soare și foc, au dat bisericii și chiliilor luciu de plumb... Dincolo de legendă, însă, rămân intacte câteva adevăruri. La 1573, Alexandru al II-lea Mircea înființează aici prima tiparniță din București (a treia din Valahia). La 1848, în timpul Revoluției, Plumbuita a fost transformată în închisoare politică. În cadrul Mănăstirii Plumbuita funcționează și Atelierele Secției de Pictură, Restaurare și Patrimoniu din cadrul Facultății de Teologie din București.

Radu Vodă

I se spune astăzi „biserica tăcerii”, pentru că între zidurile ei rânduiala e să se vorbească numai în șoaptă. Ridicată pe o „măgură”, alături de Biserica Sfântului Atanase, cunoscută mai degrabă sub numele de Biserica lui Bucur - despre care se crede că ar fi fost ctitorită chiar de acel Bucur ciobanul al cărui nume îl poartă Bucureștii - Mănăstirea Radu Vodă are rădăcini ce se împletesc cu cele ale istoriei multimilenare a... Bucureștilor. Sunt 562 de ani de atestare documentară a orașului, însă atestarea arheologică e mult mai veche. Pe dealul de la Radu Vodă arheologii au descoperit urme de locuire neîntreruptă datând din paleolitic, mai vechi de 12.000 de ani, aceasta fiind, deocamdată, cea mai veche așezare descoperită de istorici pe teritoriul țării noastre. În perioada medievală, aici a fost un schit de lemn ridicat pe vremea lui Mihnea cel Rău (1508-1509), pe tălpile căruia s-a înălțat apoi falnica mănăstire cu hramul Sfintei Troițe, de Alexandru Mircea Voievod, strănepotul lui Vlad Ţepeș, pe la 1557-1577. În toamna lui 1595, trupele lui Sinan Pașa (care-și făcuseră aici cartierul general, în august-septembrie), părăsesc orașul, nu înainte de a da foc ierbii de tun pe care o grămădiseră în sfânta biserică. Cel care avea să ia asupra sa efortul de rectitorire a mănăstirii avea să fie Radu Vodă. Se va lucra 11 ani, între 1613 și 1624, iar doi ani mai târziu ctitorul își va afla aici locul de odihnă veșnică. Radu Vodă avea să aducă așezământului nu doar gloria nouă, ci și numele cu care va traversa veacurile…