de George-Cosmin Butură

Constantin Brâncuși a fost, fără îndoială, un artist creștin-ortodox român nu doar botezat în Biserică, ci și un credincios trăitor în interiorul vieții Bisericii. Această vedere sau înțelepciune creștină inspirată de cultul liturgic ortodox este prezentă, ca motivație existențială și inspirație artistică, în opera sculptorului Constantin Brâncuși, cântăreț de strană, corist de biserică și paraclisier de altar. Din acest motiv, atât în arta lui Brâncuși, cât și în reflecția sa filosofică din vorbele sale de duh, luminile credinței creștine ortodoxe sunt exprimate spontan, iar coerența sau unificarea lor este rezultatul unei inspirații provenite din experiența sa concentrată. În acest sens, credinciosul sculptor Brâncuși nu se exprimă în studii complexe, ci în maxime și aforisme, după modelul proverbelor populare sau al sentințelor monahale.

Omul Bisericii lui Hristos

Încă din copilărie, Constantin Brâncuși a îndrăgit sunetul clopotelor, mai ales dangătul clopotelor de la Mănăstirea Tismana, veche vatră a monahilor sihaștri sau isihaști, iubitori de rugăciune și de lumină netrecătoare. Mai târziu, a devenit clopotar și corist la Biserica Madona Dudu din Craiova, însă era pasionat și de clopotele de la Biserica Obedeanu, pe când învăța la Şcoala de Arte și Meserii din Craiova. Apoi, în timpul studiilor la Facultatea de Arte Frumoase din București, Brâncuși era și membru al corului Bisericii Mavrogheni din București, unde cânta cu multă măiestrie „susținutele și unicele lui «aleluia» până la expir și «Doamne, miluiește» modulat de 100 de ori, de nimeni ajuns în această performanță vocalizantă dintre cei care i se prindeau”, după cum mărturisește istoricul Vasile Georgescu Paleolog. De asemenea, la doi ani după ce s-a mutat la Paris în 1904, Constantin Brâncuși a devenit cântăreț de strană și paraclisier la biserica ortodoxă română din capitala Franţei, „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, iar cât privește atelierul său de lângă Paris (Impasse Ronsin, nr. 11), acesta era considerat de Brâncuși un fel de metoc al Mănăstirii Tismana: „Am deschis o biată filială a (Mănăstirii) Tismana, aici, în Impasse Ronsin 11”.

„Artistul nu e decât o smerită unealtă în mâinile Creatorului”

Faptul că toată opera de o viață a lui Brâncuși se concentrează sintetic și se împlinește spiritual în Ansamblul comemorativ de la Târgu-Jiu, adică într-un Memorial dedicat morții eroilor din Primul Război Mondial, nu este o simplă întâmplare, deoarece, din punct de vedere al identității noastre spirituale, cultul morților, cinstirea eroilor, a cimitirelor și monumentelor funerare reprezintă un memento memorial al timpului, întrucât moștenirea memorată creează rădăcinile spirituale necesare atât păstrării identității proprii a comuniunii între generații, cât și a continuității în istorie a spiritului unui neam. Mulţi exegeţi ai operei lui Constantin Brâncuşi au scos în evidenţă adevărul că vechea şi bogata tradiţie a artei populare româneşti a fost o sursă majoră a inspiraţiei sale artistice şi filosofice, dar puţini au remarcat în arta lui influenţa credinţei creştine ortodoxe sau a tradiţiei liturgice bizantine.

Dan Botta: „Calea regală a tradiției pe care o reprezintă și o duce mai departe”

Dintre aceștia îi amintim pe Dan Botta și pe Mircea Eliade. Primul, pe la începutul anilor 1930, scria despre arta lui Brâncuși: „Fiul de țăran din Gorj, Constantin Brâncuși, exprimă într-o plastică incomparabilă acest dat al tradiției noastre. El este un sculptor de forme abstracte. O mie de ani de anonimă artă țărănească, o mie de ani de geometrie săpată se exprimă în arta acestui mare statuar. Dar linia de forță pe care e situat Brâncuși este calea regală a tradiției pe care o reprezintă și o duce mai departe. O artă este cu atât mai valoroasă cu cât pune în lumină o mai veche tradiție și integrează armonios complexe mai variate de cultură. Sculptura lui Brâncuși participă și la arta preistorică”. Iar Mircea Eliade scria în 1962: „Înțelepciunea țărănească a lui Brâncuși i-a îngăduit să regăsească matca artei populare românești, adică viziunea lumii proprie agricultorilor din neolitic. Redescoperind materia ca matcă a epifaniilor și semnificațiilor religioase, Brâncuși a regăsit emoțiile și inspirațiile artistului din epocile arhaice”. Totuși, dimensiunea religioasă a operei lui Brâncuși, remarcată sporadic de câțiva exegeți sau critici de artă, trebuie evidențiată mai bine pornind atât de la propriile mărturii ale sculptorului, exprimate mai ales în aforismele sale, cât și de la universul liturgic ortodox în care a trăit și a activat el.

Cele mai mari capodopere au apărut în perioadele de maximă exaltare religioasă

Şi tot Mircea Eliade mărturisea: „Pentru mine, Brâncuși este arta prin ea însăși. De la începuturile ei și până la accepția ei ultimă, contemporană, arta a fost un mijloc de propagare a ideilor religioase. Artistul era acel fanatic ce știa cum să materializeze viziunile ce i le dăruia credința. Cele mai mari capodopere ale trecutului au apărut în perioadele de maximă exaltare religioasă. Odată ce se diminuau, urma o epocă de decadență, și în aceste perioade se cădea, invariabil, în realismul imitativ cel mai plat”. Cu câteva zile înainte de sfârșitul vieții sale pământești, Brâncuşi a refuzat să fie transportat la spital, zicând că îl aşteaptă pe Dumnezeu acasă. Apoi a cerut ca patul din camera de dormit, deasupra căruia se găsea o icoană ortodoxă, să fie mutat în atelierul său, așezat lângă sobă, așa cum, probabil, era în casa părintească de la Hobița. Acolo, în atelierul din Paris, Brâncuşi a trecut la Domnul, în 16 martie 1957, într-o noapte de sâmbătă, la ora 2:00...

Masa Tăcerii ilustrează Cina cea de Taină

Numit „țăranul-demiurg”, „prințul-țăran” sau „profetul artei moderne”, Constantin Brâncuşi a supravegheat personal, în 1937, lucrările de execuție și amplasare a celor 47 de componente ale Ansamblului monumental de la Târgu-Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana fără sfârșit, lucrări finalizate, inaugurate și sfințite în 1938 în prezența sa. Masa Tăcerii ilustrează Cina cea de Taină, în care cei 12 Apostoli se află în jurul lui Iisus. Cele 12 scaune din jurul mesei sunt Apostolii, iar Masa îl reprezintă pe Mântuitorul. Poarta Sărutului este, de fapt, Monumentul Întregirii Neamului, în care Sărutul reprezintă Unirea. Aleea Scaunelor numită şi Calea eroilor, care leagă Masa Tăcerii de Poarta Sărutului, simbolizează înaintarea eroilor jertfelnici spre Poarta Împărăţiei Cerurilor, în care se intră prin luptă grea și lungă, așa cum mărturisea însuși Brâncuși. Coloana fără Sfârşit reprezintă urcuşul şi coborâşul vieţii, înălţarea la cer a sufletelor eroilor, dar şi coloană a „sacrificiului infinit”.