de George-Cosmin Butură

Începând cu 28 februarie, creștinii ortodocși intră într-o perioadă specială a anului bisericesc, numită și Săptămâna Albă, a brânzei ori a untului. În această săptămână nu se mai consumă carne, iar în zilele de miercuri şi vineri se face dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte. Important de menționat este faptul că, din ziua de miercuri a Săptămânii Albe și până în miercurea Săptămânii Mari, se rostește rugăciunea Sfântului Efrem Sirul - „Doamne și Stăpânul vieții mele”, însoțită de metanii - o altă formă de familiarizare cu nevoinţa pe care o vom săvârşi de-a lungul întregului post.

Nu se mai consumă carne

Pentru creştinul care, pe lângă faptul că nu consumă carne, şi participă „cu luare aminte” la sfintele slujbe care se săvârşesc, iar pe de altă parte, de a-l deprinde cu practica postirii, prin abţinerea de la carne. Semnificaţia duhovnicească a Săptămânii Lăsatului sec de carne sau a Săptămânii brânzei, cum mai este numită, este o pregătire pedagogică a credincioşilor pentru post. Pe de o parte, este o pregătire duhovnicească, deoarece credincioşii sunt ajutaţi să deprindă virtuţile necesare unei postiri autentice, iar pentru asta ei sunt foarte mult ajutaţi de conţinutul cântărilor de la strană din această săptămână, deoarece rânduiala liturgică a acestei săptămâni primeşte chiar unele conotaţii specifice Postului Mare, ca de pildă: cântarea „Aliluia” la Utrenie, în loc de „Dumnezeu este Domnul”, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul la Pavecerniţă, slujbă oficiată după Vecernie.

Reîntoarcerea la starea paradisiacă şi pregătirea pentru vieţuirea în Împărăţia lui Dumnezeu

Asemenea Săptămânii Patimilor şi Săptămânii Luminate, Săptămâna Albă este consemnată în calendarul ortodox cu un nume deosebit, ceea ce denotă importanţa şi specificul liturgic ale acestei perioade de şapte zile în cursul anului bisericesc. Faptul că săptămâna se numeşte „albă” este un înţeles mistico-simbolic legat de vieţuirea primilor oameni în Rai, unde ei nu mâncau carne, consumul cărnii şi al sângelui ca viaţă începe în neamul omenesc abia după momentul căderii în păcat. Dacă ne raportăm şi la Evanghelia care s-a citit duminică, cea despre Înfricoşătoarea Judecată, vedem că Săptămâna Albă trimite şi la o dimensiune eshatologică a vieţuirii omului după Înfricoşătoarea Judecată, când drepţii vor auzi cuvântul lui Hristos: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii! ” (Matei 25, 34). De aceea, în săptămâna aceasta nu mâncăm carne, deoarece această perioadă de şapte zile nu e altceva decât un chip al reîntoarcerii noastre la starea paradisiacă din care am căzut, dar, în acelaşi timp, şi un chip al vieţuirii în Împărăţia lui Dumnezeu, un chip al reaşezării omului în Împărăţia lui Dumnezeu. Pe de altă parte, albul acesta al laptelui, al brânzei şi al ouălor simbolizează haina cea luminoasă în care urmează să ne îmbrace postul pe care-l începem. Dincolo de înţelesurile mistice, trebuie precizat că dezlegările care se dau în perioada dinaintea Postului Mare sunt şi o pregătire trupească a creştinilor pentru postul care va veni. Postul Mare, fiind un post foarte aspru, rostul zilelor acestea de harţi sau al dezlegărilor este o anumită fortificare a trupului în vederea ostenelilor duhovniceşti care vor veni. Biserica procedează cu un discernământ duhovnicesc pentru credincioşii ei, îngrijindu-se şi de cele ale trupului, ca ei să fie pregătiţi pentru post până şi la modul trupesc, pentru această osteneală a postirii.

Miercurea şi vinerea, zile aliturgice

O altă particularitate a Săptămânii Albe este faptul că miercurea şi vinerea sunt zile aliturgice, adică zile în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, ca anticipare a Postului Mare, potrivit canonului 49 Laodiceea, care spune că „nu se cuvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai sâmbăta şi duminica”. Fiind o perioadă de pregătire pentru post, regula se aplică şi în această săptămână. Această absenţă a Liturghiei euharistice trebuie primită şi ca o măsură pedagogică de pregătire în vederea Liturghiei pascale, şi ca o extindere a „postului euharistic” în „postul ascetic” al Postului Mare.

Sâmbătă sunt pomeniţi sfinţii asceţi

În sâmbăta de la sfârşitul acestei săptămâni, Biserica pomeneşte pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost „luminaţi prin postire”, adică pe sfinţii cuvioşi care au pus bazele monahismului creştin şi ale nevoinţei ascetice: „Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor părinţi: pe Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie, pe fiecare deosebi şi pe toţi împreună şi vieţile acestora ca un alt Rai al desfătării cu gândul socotindu-le”... Părintele Alexander Schmemann arată în cartea sa, „Postul cel Mare”, că Biserica face pomenirea acestor sfinţi pentru ca noi să înţelegem că în nevoinţa la care suntem gata să purcedem nu suntem singuri, ci avem alături pe sfinţii cuvioşi, care sunt modele de urmat şi călăuzitori în dificila „artă” a postirii şi a pocăinţei. Sfinţii asceţi sunt sărbătoriţi ca unii care au atins deja scopul propus de Postul Mare: întoarcerea în Rai şi restaurarea naturii umane în elanul ei spre Îndumnezeire. De aceea, corul asceţilor se aseamănă cu un „nou rai” spre care trebuie să ne grăbim, pentru a gusta din roadele îmbelşugatelor virtuţi, aşa cum sunt îndemnaţi într-una din cântările liturgice ale sâmbetei din Săptămâna Albă: „Să ne umplem acum de mireasmă, alergând ca spre un rai al virtuţilor de Dumnezeu sădite ale sihaştrilor, care cu postirea şi cu lacrimile le-au înflorit, în multe feluri roade de vieţi alese aducând lui Dumnezeu preacuvioşii”.

Albul laptelui, al brânzei şi al ouălor simbolizează haina cea luminoasă în care urmează să ne îmbrace postul pe care-l începem

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie)

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. (o metanie) Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (o metanie)

Și după rugăciunea aceasta, se zic aceste patru stihuri, iarăși în trei stări, cu 12 închinăciuni:

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. (o închinăciune)

Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul. (o închinăciune)

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă. (o închinăciune)

Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune)

Și pe urmă, iarăși rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toată, cu două închinăciuni, și la sfârșit cu o metanie mare: Doamne și Stăpânul vieții mele…