de George-Cosmin Butură

Sfântul Simeon Noul Teolog este o personalitate care uimeşte până astăzi. Scrierile sale pot fi soluţia pentru revigorarea vieţii spirituale şi pentru acordarea unei mai mari atenţii nevoilor sufleteşti care tind să piardă teren în faţa celor materiale. Ziua de 12 martie, când este prăznuită trecerea acestui sfânt în împărăţia lui Dumnezeu, reprezintă un moment prielnic pentru a ne aminti de viaţa sa impresionantă şi pentru a prezenta câteva dintre sfaturile sale.

De ce „Noul Teolog”

Sfântul Simeon Noul Teolog s-a născut la Galatea, în Paflagonia (Asia Mică), în anul 949, într-o familie care aparţinea aristocraţiei bizantine cu influenţă în sfera politică. Simeon este luat de unchiul său la curtea imperială din Constantinopol, unde îşi desăvârşeşte studiile. Intenţia unchiului său era ca nepotul să facă carieră la curtea imperială. Sub influenţa unui călugăr studit, Simeon cel Pios, el se hotărăşte să devină călugăr. El îmbracă haina monahală la Mănăstirea Studion, iar în 980 se mută la Mănăstirea Sfântului Mamas, unde a fost egumen timp de 25 de ani. Până la Sfântul Simeon, tradiţia creştină cunoştea deja două mari personalităţi care au primit supranumele de „Teolog”: Sfântul Ioan Evanghelistul şi Sfântul Grigorie de Nazianz. Sfântul Simeon a primit numirea de „Noul Teolog” mai întâi ca o ironie a adversarilor săi, însă, mai apoi, a ajuns să descrie viaţa sa duhovnicească şi scrierile în care dovedeşte un grad înalt de cunoaștere și de trăire a lucrărilor dumnezeieşti.

Se împărtăşea zilnic cu Sfintele Taine şi „uda pământul cu lacrimi”

Sfântul Nichita Stithatul, ucenicul apropiat şi biograful Sfântului Simeon, ne descrie în amănunt nevoinţele duhovniceşti ale acestuia. Se împărtăşea zilnic cu Sfintele Taine şi consuma numai verdeţuri şi seminţe. În duminici şi sărbători participa la masa fraţilor, dar stătea tot timpul cu capul plecat, într-o pocăinţă permanentă. Toată ziua şi-o petrecea închis în chilia sa unde se ruga cu lacrimi, adâncit în contemplaţie, şi citea din cărţile sfinte. Lucrul său zilnic îl constituia transcrierea caligrafică a textelor duhovniceşti, meşteşug deprins în tinereţe. Dormea numai „un mincinos somn cam de un ceas”, după mărturia biografului său şi participa la toate slujbele stând în picioare şi „udând pământul cu lacrimi”. În timpul postului nu mânca nimic toată săptămâna, iar sâmbăta şi duminica mergea la masa fraţilor unde consuma numai legume. Odată cu trecerea vremii, nevoinţele sale erau din ce în ce mai aspre, deoarece „se grăbea cu înţelepciune spre desăvârşire”.

Catehezele pocăinței

Sfântul Simeon Noul Teolog a căutat să aducă un plus vieţii duhovniceşti a monahilor pe care îi călăuzea. De aceea, în perioada stăreţiei la Mănăstirea Sfântul Mamas, din Constantinopol, a rostit numeroase cateheze care aveau în centru vieţuirea monahală. Sfântul Simeon foloseşte cuvinte mişcătoare cu accente foarte personale. „Bun lucru este pocăinţa şi folosul pe care ea îl aduce”, spune într-una dintre cateheze. Apoi continuă: „Celor care nu se pocăiesc şi nu păzesc poruncile Sale cu toată scumpătatea şi cu mare frică, Dumnezeu nu le va sluji la nimic”. Pocăinţa trebuie să fie deplină: „Să ne pocăim din tot sufletul nostru şi să lepădăm nu numai faptele noastre rele, ci până şi gândurile viclene şi necurate ale inimii noastre”. De asemenea, sfântul subliniază că pocăinţa este necesară tuturor: „Este cu putinţă întregii lumi, nu numai călugărilor, ci şi mirenilor ca totdeauna şi încontinuu să se pocăiască, să plângă şi să se roage lui Dum- nezeu şi printr-o astfel de purtare să dobândească celelalte virtuţi”.

O viaţă în căutarea luminii necreate

Sfântul Simeon Noul Teolog a trăit această lumină din fragedă adolescenţă, mai întâi ca dar al lui Dumnezeu, iar apoi ca rod al intenselor sale osteneli ascetice. Sub îndrumarea şi ascultarea părintelui său duhovnicesc - Sfântul Simeon Evlaviosul - el s-a învrednicit de vederea luminii dumnezeieşti. Pe acest părinte spiritual al său îl considera un adevărat sfânt, închinându-i diferite imnuri şi o zi de sărbătorire pe an. Fiinţă harismatică, bătrânul angelic i-a apărut lui Simeon chiar de la prima viziune pe care a avut-o: „Şi stând în apropierea acelei lumini i s-a arătat în chip uimitor bătrânul acela sfânt şi deopotrivă cu îngerii” (Cateheze). În timpul acestui moment capital, în sfinţenia sa ascunsă, dar văzută de Dumnezeu şi de îngeri, bătrânul îndrumător servea de icoană (imagine) a lui Hristos, mai bine zis era chipul viu al lui Hristos, şi, ca urmare, îl introduce în lumina Duhului Sfânt, dincolo de forme. Îl introduce numai, pentru că singurul Mijlocitor este Fiul.

Făcător de minuni

Ceea ce ştim despre Sfântul Simon Noul Teolog este că a trăit aproximativ 13 ani în exil. A adormit în pace întru Domnul la 12 martie 1022 din cauza unei boli extrem de severe. În urma unei descoperiri dumnezeiești, sfintele sale moaște au fost dezgropate și puse spre închinare, și ele săvârșesc multe minuni până astăzi. Cinstitele sale moaște au fost readuse în Constantinopol la 3 ianuarie 1052. Astăzi, o parte dintre ele se găsește la Mănăstirea din Kalamos (Atica, Grecia), care-l are ocrotitor.

Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog a fost scrisă de discipolul şi ucenicul său, Sfântul Nichita Stithatul

Anul 2022 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul comemorativ al Sfinților Isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț. Totodată, s-au aprobat textele liturgice ale slujbei și paraclisului  Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog (12 martie)

„Imnele dumnezeieştii iubiri“

Ceea ce am putea spune mai mult decât orice este că viaţa Sfântului Simeon nu a fost un eşec. Nevoia sfântului de retragere a fost cât se poate de productivă în plan literar. Retras din tumultul constantinopolitan, Sfântul Simeon avea să se consacre în scrierea mai multor opere şi lucrări teologice şi dogmatice dintre care culmea creaţiei sale teologice a fost mai mult decât orice „Imnele dumnezeieştii iubiri”. „Care ne descoperă, am putea spune, o altă „faţă” a lui Simeon. Aceste „imne”, în număr de 58, revelează sinteza trăirii lui religioase şi ortodoxe. Ele ne arată că viaţa lui, după ce a renunţat la prerogativele sale imperiale, a fost în întregime dedicată lui Dumnezeu.

Cum de foc eşti, ce ţâşneşte, şi eşti rai răcoritor?

Cum de arzi şi-alini îndată! Cum mă faci nemuritor?

Cum de faci din vameşi îngeri şi-ntunericul lumină?

Cum ridici din iad?

Şi cum de curăţeşti pe cei din tină?

Cum tragi bezna în lumină?

Cum de noaptea o cuprinzi?

Cum de mă prefaci cu totul?

Inima cum o aprinzi?

Cum de Te-mpreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?

Cum de-i arzi de dor, rănindu-i?

Cum de iarăşi îi împaci?

Cum de rabzi şi suferi?

Doamne, cum nu răsplăteşti îndată?

Cum de vezi cele ce-n taină, numai Ţie Ţi se-arată?

Cum, fiind aşa departe, vezi ce facem fiecare?

Doamne, robilor Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare.