de George-Cosmin Butură
După rugăciunea „Tatăl nostru”, un adevărat poem divin care rezumă în cele mai simple şi mai cuprinzătoare cuvinte, raporturile noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul poate fi o „Filocalie în miniatură”, valabilă în aceeaşi măsură pentru monahi şi mireni, pentru bărbaţi şi femei, pentru tineri şi bătrâni, pentru oricine din orice parte a pământului, de pe orice treaptă de cultură şi civilizaţie, pentru creştinii de toate confesiunile ca şi pentru toţi oamenii de bine.
Înnoieşte întreaga viaţă sufletească
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este scurtă, dar plină de putere şi bogăţie duhovnicească, cum numai marele părinte Efrem Sirul „alăuta Duhului Sfânt”, putea să o alcătuiască. Tipicul prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă, cu lacrimi şi cu frică, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută. Rostită astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o întreagă teologie a pocăinţei, încât cu dreptate este numită „Rugăciunea pocăinţei”. Aceasta se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă. În total, de nouă ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea. Numerele opt şi nouă, de câte ori se zice rugăciunea, ne duc cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul opt, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a veşniciei şi de traiul împreună cu îngerii.
Cod al smereniei și iertării
Rugăciunea aceasta este un cod al bunei cuviinţe, al vieţii cu sens creator, al modestiei şi smereniei, al cumpătării şi al stăpânirii de sine, al pocăinţei şi al înţelegerii şi iertării greşelilor altora, al schimbării inimii şi cugetului, fără de care postul şi întreaga perioadă a acestuia nu ar însemna nimic. Nu se spune ce şi când să mănânci sau să nu mănânci, lăsând acestea la hotărârea fiecăruia, a Bisericii şi a duhovnicului. Se arată în rugăciune ce trebuie să dobândeşti. Dacă nu le-ai obţinut pe acestea, vor fi fost bune abţinerile de la hrană bogată şi metaniile, dar toate rămân ca o pornire spre o ţintă la care n-ai ajuns, deşi te-ai ostenit. Rămân fără plată.
O mărturisire de credinţă
Mai întâi, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul e o mărturisire de credinţă: Dumnezeu e recunoscut ca Domn şi stăpân al vieţii. „Domnul de viaţă făcătorul”, Cel din „Simbolul Credinţei” şi îndată după aceea, se trece la cererile esenţiale. În „Tatăl nostru” dorinţele sunt pozitive, fiindcă rugăciunea e de toate zilele şi priveşte nevoile esenţiale ale creştinului, în orice stare s-ar afla. Aici creştinul se prezintă în faţa Domnului în postura de penitent, de om care se ştie şi se recunoaşte supus atacurilor duhurilor necurate, a căror lucrare este să îndemne la rău şi să se folosească de slăbiciunile omeneşti spre a le încuraja. Dumnezeu este rugat să nu slobozească duhurile pierzătoare asupra noastră. Să le înfrâneze, să le împiedice, să ne ajute să ne luptăm cu ele.
Ne susţine în lupta cu duhul trândăviei
Duhul trândăviei se opune muncii, prin care trebuie să ne agonisim cinstit hrana zilnică şi care vrea să ne despartă de Dumnezeu-Tatăl ce „pururea lucrează” şi de Iisus care a zis: „Şi eu lucrez” (Ioan 5, 17) şi de Sfântul Pavel care a spus că „cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10). Duhul acesta conduce la exploatarea muncii altora, apoi la lene, la furt, la omor, căci trebuie să trăiască omul din ceva, şi de-a gata şi pe degeaba nu-i dă nimeni. Şi atunci trebuie să-şi ia singur, prin mijloace necinstite.
Grija de multe ne împarte şi inima, şi mintea
Duhul grijii de multe ne munceşte spre a ne dispersa atenţia, spre a ne pierde în amănunte fără importanţă şi a neglija esenţialul, acel: „Un lucru trebuieşte” (Luca 10, 41), pe care Iisus l-a dezvăluit Mariei în casa lui Lazăr. Duhul acesta ne îndeamnă să nu avem încredere în Dumnezeu, „Care poartă grijă de păsările cerului” şi „de florile câmpului” (Matei 6, 2,6), făcându-ne să uităm cuvintele Domnului şi să ne zbuciumăm în strângeri de bunuri, adesea inutile, de comori supuse ruginei, cariilor şi furiilor, împovărându-ne viaţa cu tot felul de griji şi de temeri, scoţându-ne din raţionalitatea unui trai ordonat, cumpătat, limitat la cele strict necesare (Matei 6, 19-21). Grija de multe ne împarte şi inima şi mintea, până la a nu le mai putea întoarce în ele însele, strângându-le acasă, întru ale lor, ca să fie capabile să judece în tihnă şi să ne facă să ne orânduim toate cu seninătate şi înţelepciune. Duhul grijii de multe caută să ne scoată din noi înşine, să ne înstrăineze, să nu mai fim ai noştri, ci ai grijilor. Duhul grijii de multe e cel al risipei în afara ta, ieşirea din templul în care sălăşluieşte Dumnezeu.
Duhul iubirii de stăpânire încălzeşte mândria şi slava deşartă
Duhul iubirii de stăpânire este acela care te scoate din smerenie, care te face să te crezi altfel decât alţii, cu dreptul de a-i stăpâni, care îţi încălzeşte mândria şi slava deşartă, dorindu-te slujit, ca să nu fii asemenea lui Hristos, Cel ce a venit să slujească, nu să stăpânească. „Nu ştiţi ce cereţi” (Matei 20, 22), le-a spus Iisus celor doi, care au cerut să stăpânească în Împărăţia pe care o gândeau pământească şi în care Iisus ar fi fost rege. Între voi să nu fie aşa, le-a zis Iisus ucenicilor. Cel ce voieşte să fie întâiul, să fie vouă slugă” (Matei 20, 26). Ştie „duhul iubirii de stăpânire” ce să strecoare în inima omului, ca să-l scoată din comuniunea cu Iisus! De aceea credinciosul, luptat de acest duh şi uşor vulnerabil - căci ce e mai ispititoare decât stăpânirea altora? - se roagă să fie ajutat şi împotriva acestui duh.
„Grăitorul în deşert” răstălmăceşte învăţătura lui Dumnezeu
Duhul grăirii în deşert este acela care nu vrea să ţină seama de îndemnul biblic „cuvântul vostru să fie da, da, şi nu, nu” (Matei 5,37). Împotriva acestui duh avertizează şi Sfântul Pavel, iar pe cei care îl ascultă îi numeşte „răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători” (Tit 1, 10), „Grăitorul în deşert” este mai ales cel ce ia numele Domnului în deşert” (Deuteronom 5, 11), cel ce pune pe seama lui Dumnezeu ce nu se cuvine şi îi răstălmăceşte învăţătura. De toate aceste duhuri rele, creştinul cere, prin cuvintele Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, să fie apărat. „Nu mi-l da mie!”. Apără-mă de ele. Nu mă lăsa ispitit de ele. Cerem în schimb, duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, adică îngeri care să ne ajute gândurile şi simţirile, în aşa fel încât să se poată apăra de toate asalturile. Cu răbdarea biruim supărările, suferinţele şi nedreptăţile, iar cu dragostea răzbatem peste tot.
Ne smereşte şi ne coboară în genunchi
Cum săvârşim o faptă bună, suntem gata să-l osândim pe cel care n-o face şi ne socotim de îndată mai buni ca el. Cine scapă de asemenea tentaţie? Câte taine ale sufletului omenesc nu cunoaşte Sfântul Efrem Sirul! Şi cât de adevărat ne determină să ni le dezvăluim noi înşine! Ce manual savant de psihologie este cuprins în cele câteva enunţuri ale acestei rugăciuni! Ne umblă prin suflet ca printr-o cămară, căreia îi cunoaşte toate cotloanele. Şi ne ajută să ne-o curăţim şi s-o punem în rânduială, cu vorbele cele mai simple dar şi adânci, încărcate de har izbăvitor şi înnoitor. Acestea ne înmoaie şi încovoaie inimile, ne smeresc minţile şi ne coboară în genunchi, într-o supremă prosternare, care înseamnă, în acelaşi timp, şi micimea şi măreţia noastră, căderea noastră în înălţare şi intrarea în adâncul din noi, unde sălăşluieşte „Dumnezeu, Cel binecuvântat în vecii vecilor”, precum şi sfârşeşte Sfântul Efrem Sirul, neperechea lui rugăciune.