de Carmen Ciripoiu şi Sorin Dumitrescu
În drumul spre litoral, nu veți regreta dacă veți poposi pentru câteva clipe la Istria, localitate situată la 55 de kilometri de Constanța. Acolo veți descoperi o biserică într-o formă neobișnuită, asemănătoare într-un fel cu vechile lăcașuri de cult din Arbanasi (Bulgaria), de o frumusețe ieșită din comun. Îngropată pe jumătate în pământ, aceasta este unică în țară prin arhitectura și tehnicile de construcție folosite.
Reguli stricte impuse de otomani
Dintotdeauna Dobrogea a avut o anume magie, greu de explicat în cuvinte. În acest colț de lume s-a îmbinat magnificul relief selenar cu o multitudine de nații ce au învățat lecția toleranței, bijuterii arhitectonice și relicve istorice. Un loc cu totul ieșit din comun este biserica de la Istria, care datează din anul 1857. Sfântul lăcaș a fost construit după nenumărate demersuri pe care 54 de familii de bulgari, refugiați în anul 1812 din sudul Bulgariei, le-au făcut la autoritățile de la Babadag. Cum Dobrogea se afla atunci sub stăpânire otomană, au fost impuse mai multe condiții. Cea dintâi, ca biserica să fie îngropată, după cum a specificat Megid Pașa în documentul de aprobare, deoarece singurul lăcaș de închinăciune către Cel de Sus trebuia să fie geamia. Credincioșii ar fi vrut un loc de rugăciune înalt și mândru, dar s-au conformat și s-a hotărât ca temelia să fie de un metru sub nivelul caselor. Așa că bisericuţa de la Istria este unica din România în care credincioşii intră coborând câteva trepte, în loc să le urce. De asemenea, creștinilor li s-a impus ca biserica să nu fie mai înaltă ca o geamie și să nu aibă turlă, clopot sau clopotniță. Ulterior, lăcașului i s-a alăturat o clopotniță, care străjuiește intrarea în curte, unde își dorm somnul de veci eroi din cele două Războaie Mondiale. Lucrările s-au terminat în 1860, iar patru ani mai târziu micuța biserică a fost sfințită, primind hramul „Sfânta Treime” și „Sfântul Mare Ierarh Nicolae”.
Pereții au fost ridicați cu pietre aduse din zidurile cetății Histria
Se presupune că bulgarii, văzând ruinele cetății Histria (care a fost descoperită mult mai târziu, în anul 1914), au luat pietre din care au ridicat pereții bisericii, dar și frontispicii cu care i-au înfrumusețat. Întregul edificiu se sprijină pe șase trunchiuri zdravene de stejar, în loc de coloane, fiecare având la bază un capiteliu adus de la Cetatea Histria. Pentru că nu trebuia să arate ca un loc sfânt, niciodată nu a fost pictată. Singurul semn bisericesc de pe fațadă este o mică icoană a Sfântului Nicolae înglobată în zid și pisania, unde se vorbește despre ctitorii lăcașului, anul întemeierii și meșterul care a ridicat-o. O problemă care s-a pus a fost cea a sonorizării, care în mod normal era asigurată de turlă. Dar genialii constructori au găsit o soluție nemaiîntâlnită până atunci. În pereții bisericii au fost încastrate 52 de amfore, câte una pentru fiecare săptămână a anului, descoperite intacte într-o epavă grecească eșuată în apropierea portului cetății. Rezultatul a fost spectaculos, sunetele fiind foarte bine propagate.
Picturile nu au fost niciodată restaurate
Meșterii care au lucrat la construcția sfintei biserici au fost aduși din Veliko Târnovo. Catapeteasma simplă, din lemn de stejar, este originală și datează din jurul anului 1860. A fost decorată cu icoane zugrăvite într-un mod unic de renumitul pictor Ștefan Zahariev, dar și cu alte odoare aduse tot din Bulgaria. De altfel, și cele două fresce de pe fațada bisericii, îi poartă semnătura. Cu totul ieșită din comun este fresca din proscomidiar, ce datează din anul 1862 și-l înfățișează pe Mântuitorul Iisus Hristos în potir, Dumnezeu Tatăl, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul. Aceasta a fost descoperită sub tencuiala bisericii în anul 1967 de preotul bătrân al satului, în urma unor lucrări de restaurare. Nimeni nu știe ce metodă a folosit pictorul, însă nici până în ziua de astăzi operele sale nu au fost restaurate, iar culorile originale au și acum aceeași strălucire. În ceea ce privește tavanul, acoperit cu lemn, a fost construit într-o formă atipică, arcuit în mijloc pe toată lungimea bisericii. Iconostasul, tot din lemn de stejar, sculptat și auriu pe alocuri este cel original, din urmă cu peste un secol și jumătate. Turiștii care au vizitat lăcașul sfânt l-au numit „Biserica smereniei”. Pentru că indiferent care ar fi statutul social al celui care pășește în acest loc, va trebui să plece capul. Doar așa se intră în casa Domnului. Se spune că cine pășește o singură dată în biserica din Istria simte mâna Divinității și primește un indiciu despre întrebările fundamentale pe care oricine și le pune măcar odată în viață.
Muzeul seamănă cu o mică locuinţă ţărănească dobrogeană
La doi pași de sfânta biserică, pelerinii descoperă o clădire mică, albă, care aduce mult cu o casă țărănească dobrogeană. Este muzeul sfântului lăcaș din Istria, unde se pot admira cărți vechi bisericești, tipărite mare parte la Kiev, după care s-a slujit la începuturi, dar și veșminte ale preoților, un crucific din secolul al XIX-lea, fragmente de pietre tombale, superb decorate. Precum și icoane în diferite stadii de conservare, cea mai veche fiind o adevărată operă de artă din 1848, cu hramul Sfântului Nicolae, donată de credincioși.