de George-Cosmin Butură şi Carmen Ciripoiu

În bestsellerul „Împăcarea cu tine însuți”, volum apărut la editura Bookzone, doi frați întru Hristos, părintele Constantin Necula, iubitor de ortodoxie, și părintele Francisc Doboș, emblema bisericii catolice, au reușit să găsească răspunsuri la o mulțime de întrebări care vă macină, ajutându-vă să redescoperiți câtă nevoie aveți unii de ceilalți, acceptând trecutul și pregătindu-vă pentru viitor. Este o invitație la toleranță, comunicare, comuniune și iubire adevărată, care rupe orice barieră, reamintind tuturor că drumul spre împăcarea cu sine devine mai ușor dacă e parcurs alături de semeni și de Dumnezeu.

Pr. Constantin Necula: „Este o chemare către omenie şi o scrisoare a liniştii“

„Volumul este viu, poate pentru că este scris de doi imperfecți”

- Părinte Necula, care este mesajul acestei cărți care  are atât de mult succes?

- E simplu. Doi oameni care sunt prieteni încearcă să povestească viața lor prin prisma unor întrebări. E un soi de catehism al devenirii fiecăruia dintre noi. Mesajul a fost construit „fiecare în colțul său”. Colegii de la Bookzone au intuit întrebările (sunt convins că s-au stresat tare să le descopere), raportându-se la modul în care ei înșiși și noi înșine trăim și gândim. De aceea, cartea este vie. Am încercat să nu trucăm nimic și să nu facem din viețile noastre lecții. Chiar nu sunt. Sau, viața mea în niciun caz. De ce oamenii plac cartea? Poate pentru că este scrisă de doi imperfecți. Sensibilitatea noastră ca preoți ține de apropierea noastră de oameni prin alt cateter comunicațional decât al marii majorități. Și simt o mare bucurie că oamenii înțeleg că povestim cu ei și pentru că Dumnezeu ne iubește.

- Cui i se adresează acest volum?

- În primul rând se adresează lui Francisc și lui Constantin. Am scris să ne bucurăm și faptul că ne-am și obosit, se datorează ritmului nostru de viață cotidiană. E o carte ruptă din noi, din timpul și puțina noastră tihnă. De aceea este potrivită pentru ceilalți neodihniți, alergătorii de cursă lungă și pe contrasens. Și, nu în ultimul rând, e o carte pentru cei care nu cred în Dumnezeu. O chemare către omenie și o scrisoare a liniștii. Se poate trăi empatic la greu și bucuros de bine.

„E un sobor al prieteniei care s-a înfiripat din nevoia lecturilor și acțiunilor comune”

- Ce reprezintă această colaborare cu părintele Doboș?

- Noi nu suntem la prima năzbâtie. Pentru mine, inclusiv cunoașterea părintelui Francisc, este darul părintelui Eugen Răchiteanu, prieten comun, preot catolic, prietenul părintelui Alexie, un adânc prieten de har. E un sobor al prieteniei care s-a înfiripat din nevoia lecturilor și acțiunilor comune. Pe părintele Eugen l-am cunoscut pe când activa la Roman și apoi la Florența, am scris cărți și ne-am bucurat de colaborarea pe care am avut-o la revista „Ciita di Vita” din Florența.

- V-ați mai intersectat și în alte rânduri cu părintele Francisc?

- Cu Francisc am colaborat în multe alte emisiuni, dintre care cea mai interesantă a fost aceea la care ne-a provocat Dan Negru, un alt prieten comun. Ceea ce poate părea forțare în ochii unora, în viața noastră a crescut normal, în respect reciproc și iubire față de Iisus Hristos. E și dorința noastră. Să uite lumea de noi, dar nu de Hristos, Dumnezeu-Omul care ne-a dăruit bucuria mărturisirii Lui.

Pr. Francisc Doboş: „Am vrut să transmitem că iubirea este cea care vindecă şi care învinge, nu teama şi nu frica“

- Părinte Francisc, ce ați vrut să scoateți în evidență prin acest volum?

- Nu am încercat nimic altceva decât să transmitem că iubirea este cea care vindecă și care învinge, nu teama și nu frica. Dacă îmi e frică de fratele meu, de cel care este de altă confesiune sau de altă religie, înseamnă că sunt nesigur eu și nu sunt stabil și bine înrădăcinat în propria mea trăire spirituală. Mesajul cărții este acela al unei iubiri sincere și dezinteresate, dincolo de orice altă abordare. O iubire frățească între doi prieteni, preoți de diferite confesiuni, unul ortodox, celălalt catolic. O iubire frățească în Hristos care nu încearcă să devină un melanj spiritual sau interconfesional. Eu încerc prin acest dialog și prin această abordare să devin un mai bun catolic, iar părintele Constantin să fie un mai bun ortodox. Iar asta nu ne pune pe poziții divergente, dimpotrivă, ne cizelează, ne apropie mai mult de Hristos și pe fiecare dintre noi ne leagă mai strâns de biserica pe care o slujim.

- Cui i se adresează cartea?

- Nimeni nu ar trebui să citească această carte. Mă refer aici strict la verbul a trebui. Nu-i obligatoriu, e suficient să trăim fiecare dintre noi aproape de Dumnezeu, în propria tradiție religioasă. Această carte nu răspunde unui imperativ și nu naște unul, ci provoacă o cizelare mai degrabă, o întâlnire. Iar dacă cineva ajunge să citească această carte, probabil va reuși să descopere un dor după o normalitate, după o întâlnire reală, pentru o bucurie împărtășită și nedisimulată. Un dor de a nu hrăni suspiciuni și de a nu trăi din invectivele trecutului sau formule pe care ni le lansăm reciproc. Vine momentul când Hristos, pentru a ne apropia de El, ne ajută să ne privim față în față, fără suspiciune și fără încrâncenare. Doar iubirea creștină ne poate face actori credibili și implicați în societatea în care trăim. Această carte poate provoca fie pe unii, fie pe alții, să devină mai senini față de frații de alte confesiuni sau de alte religii. Dar asta nu înseamnă că noi nu credem cu tărie în propria noastră credință. Nu diluăm identitatea noastră, dar nu o vom folosi vreodată să arătăm că cel de lângă noi nu e pe drumul care trebuie. Eu trebuie să fiu atent și propun asta în acest volum, ca să mă regăsesc pe drumul bucuriei și al convertirii constante. Iar cei care vor citi probabil vor vedea această nuanță și de smerenie neprefăcută și de bucurie sinceră, atât la părintele Constantin, cât și la mine. 

„Este dorința de a privi împreună spre același lucru, spre Același Dumnezeu”

- A fost o provocare pentru dumneavoastră?

- Cartea este o provocare la interiorizare și la convertire. Fiecare să se convertească la versiunea cea mai bună a propriei identități religioase și confesionale. Eu nu fac decât să devin un mai bun catolic, iar părintele Necula un mai bun ortodox. Acest proiect devine și o provocare și o profeție pentru a îndemna pe oameni să se întâlnească, în loc să se suspecteze. Cunoaștem foarte bine traumele din trecut, chiar și rănile actuale, dar dincolo de a ne arăta propriile imperfecțiuni, ce facem noi astăzi, concret, pentru a ne apropia de Hristos, fără a considera pe fratele nostru ca și când ar avea ceva stricat în el?

- Îl vom iubi mai mult pe Dumnezeu după ce vom citi paginile acestui volum?

- Acest proiect este dorința de a privi împreună spre același lucru, spre Același Dumnezeu, pe care-L predicăm. Și dacă fiecare dintre noi reușim acest lucru, nu vom ajunge să ne înverșunăm spre cei care nu au aceleași convingeri ca noi. Dimpotrivă, vom avea înțelegere, o răbdare mai mare și o iubire mai puternică.