de Carmen Ciripoiu şi George-Cosmin Butură
Știința și credința se completează, nu se exclud. Una fără alta nu există și omul nu poate fi vindecat în integralitatea lui. Trăim astăzi vremuri dificile, confuze și uneori pare că nu există scăpare. Dar dacă am privi în interior și dacă ne-am smeri știind cui trebuie să-i cerem ajutor, ar reveni lumina în viața fiecăruia. Așa au făcut sfinții doctori fără de arginți, așa procedează și Ștefan Mindea, preot profesor doctor, omul care umblă smerit cu Dumnezeu, vindecând trupul şi sufletul.
„Am fost cel mai tânăr şef din istoria neurochirurgiei în Facultatea Stanford”
- Ați petrecut 35 de ani în SUA, unde ați devenit unul dintre cei mai renumiți neurochirurgi și, totuși, ați rămas bine ancorat în spiritualitatea ortodoxă. Ce v-a determinat să vă întoarceți în România? Credeți că ați lăsat visul american pentru chemarea lui Dumnezeu?
- A fost ceva neaşteptat, deși am păstrat legătura cu România, iar odată la patru ani, vara, veneam în țară. Nu m-am gândit, însă, să revin în ţară în calitate de neurochirurg. Decizia a fost mai mult bazată pe faptul că a existat o mare nevoie aici de neurochirurgi cu experienţă în străinătate. În plus, cartea despre viaţa lui Valeriu Gafencu pe care am citit-o, m-a șocat. Vieţile unor astfel de oameni, sfinţi, influenţează sufletul omului de azi. Cât de mult s-au luptat pentru ţara aceasta, cât de mult s-au jertfit pentru aproapele lor. Aceste idei m-au condus la întrebarea: eu pentru cine mă jertfesc? Împreună cu soţia ne-am tot gândit la ideea plecării în România din ce în ce mai mult, şi cu sprijin de la duhovnic şi de la alţi prieteni, am luat decizia întoarcerii acasă.
- Și hotărârea definitivă când ați luat-o?
- Fiul duhovnicesc al părintelui Iustin Pârvu, ieromonahul Iustin, m-a invitat la mănăstire să-i fac o vizită părintelui. Ne-a primit și am văzut o persoană foarte fericită, plăcută, cumsecade și călduroasă. Erau atât de mulți oameni care așteptau să vorbească cu sfinția sa și nu părea deloc deranjat de faptul că ieromonahul Iustin ne-a dus direct în chilie. La un moment dat, în timp ce vorbeam generalități, a vrut să știe cu ce mă ocup. I-am răspuns că sunt neurochirurg, iar el m-a întrebat dacă m-am gândit vreodată să mă mut în România și să practic această meserie. „Bineînțeles! Când mă voi pensiona, mi-ar face plăcere!”, a fost răspunsul meu. Cred că atât Dumnezeu, cât și părintele Iustin știau că mint. Am încheiat întâlnirea și m-am întors acasă la soție și la familie. Această relatare nu este despre mine, ci despre părintele Iustin, despre cum a lucrat sfinția sa în viața mea. Sunt convins că în perioada aceea s-a rugat mult să mă lumineze Dumnezeu. Împreună cu soția am început să citim despre sfinția sa, dar și despre perioada istorică în care oameni ca părintele Iustin au fost arestați pentru convingerile lor. Am descoperit că nu erau închiși pentru crime sau alte infracțiuni, ci pentru credința lor în Dumnezeu și dorința de a o păstra vie. Adică, nicio diferență față de perioadele antice când creștinii erau persecutați. Ne-am întors acasă, am reflectat, iar după două luni m-a sunat părintele Iustin să mă întrebe când venim în țară. „Părinte, nici nu știam că am fi căzut de acord cu așa ceva”, am spus eu. După ce am mai vorbit puțin, i-am confirmat că ne vom reîntoarce acasă. Sfinția sa, însă, m-a întrebat din nou cât va dura. Aveam de gând să ajungem vara, după ce copiii încheiau anul școlar, dar a menționat că e prea târziu. Mi-a spus răspicat că trebuie să ajungem pe 1 aprilie. Am stat puțin, am reflectat, apoi mi-am anunțat soția că am decis viitorul amândurora în două minute. Deși, sincer să fiu, noi am vorbit despre asta luni întregi. Probabil ea era mai dispusă decât mine, într-un mod matur, duhovnicesc. Nu aș fi decis niciodată așa ceva știind că ea nu e de acord. Începând cu 27 februarie, soția a organizat totul în ceea ce privește containerele, le-a mutat peste mări și am sosit în România în data de 4 aprilie. Pe moment nu am înțeles de ce părintele Iustin insistase așa de mult să ne grăbim. Puțin mai târziu am priceput: urma să plece la Domnul pe 16 iunie.
„Bunica ne spunea să dăm şi noi ceva lui Dumnezeu, să-i oferim un dar, o mică jertfă”
- Dar în America cum ați ajuns? Care e povestea dumneavoastră?
- La 5 ani am plecat împreună cu părinţii în America, la Chicago, dar totdeauna am păstrat tradiţiile româneşti în familie. În timp, am îndrăgit ştiinţa şi medicina şi am devenit doctor. La 35 de ani am fost promovat ca şef la secţia de neuro-oncologie şi oncologie spinală și un an mai târziu am ajuns şef de secţie la operaţii minim invazive. Mi s-a spus că eram cel mai tânăr şef din istoria neurochirurgiei în Facultatea Stanford.
- Dacă ar fi să deschidem sertarul cu amintiri, ce lucruri nu veți uita niciodată din copilărie? Cui i se datorează legătura strânsă cu Dumnezeu pe care o aveți?
- Am intrat în biserică de mic copil, ne ducea bunica. Părinții erau permanent la serviciu, noi eram veniţi în America, săraci, amărâţi. Bunica, care era o femeie foarte simplă dintr-un sat mic de la ţară, cu doar patru clase, ne-a învăţat să fim buni, oameni cu caracter, să nu judecăm, să nu supărăm pe aproapele nostru. Ideea de a posti tot de la ea am primit-o, pe la 5-6 ani. Ne spunea să dăm şi noi ceva lui Dumnezeu, un dar, o mică jertfă Celui care ne-a oferit atâtea. Ca şi copil, eu nu aveam ce să-i dăruiesc, de aceea ea ne învăța că în post nu o să bem lapte, nu o să mâncăm carne... Aşa ne-am învăţat și ulterior a devenit ceva firesc. Aceste lucruri m-am luptat să le aplic în viaţă odată ce am crescut, apoi împreună cu soţia mea care este româncă, ortodoxă şi un mare sprijin.
„De obicei, slujesc miercurea, vinerea, sâmbăta și duminica, apoi merg la spital și operez”
- Religia merge dincolo de știință, dar știința poate să facă începutul inteligibil al credinței. De ce v-ați dorit să deveniți și preot? V-a călăuzit cineva?
- Credinţa în Hristos este esenţa vieţii, legătura cu Dumnezeu fiind esenţială pentru existenţa noastră ca oameni. Să facem un exercițiu de imaginație și să vedem dacă viața în afara Divinității ar avea vreun sens. Bineînțeles că nu. În neurochirurgie lucrurile sunt ceva mai complicate decât par și asta pentru că în cazurile grave, în cancere, în metastaze, te uiți spre Cer și aștepți ca Dumnezeu să te ajute să iei decizia cea mai înțeleaptă. De obicei, slujesc miercurea, vinerea, sâmbăta și duminica, apoi merg la spital și operez. Fără harul lui Dumnezeu actul medical este un chin. Am avut momente când cele mai complexe cazuri se desfășurau așa de frumos și natural. Chiar dacă nu își dă seama, fiecare medic primește ajutor de la Dumnezeu.
- Ați realizat în premieră multe intervenții chirurgicale. Care a fost cel mai grav caz pe care Dumnezeu v-a ajutat să-l duceți la bun sfârșit?
- Ca medic trebuie să depăşeşti anumite etape pentru a fi calificat să operezi. Când ai depăşit aceste etape şi cunoşti anatomia, boala, pacientul, ai luat decizia corectă în sens ştiinţific, dar ai nevoie şi de credinţă pentru a reuşi. Orice medic întâmpină cazuri unde, pur și simplu, nu știe cum să procedeze. Are sens sau nu să-l operăm pe acest pacient? Recuperarea va depăşi capacitatea lui, dacă vorbim despre cancer? În aceste cazuri oricine îşi poate da seama de rolul şi importanţa credinţei. De când fac o consultaţie până iau decizia să operez un pacient, mă rog la Dumnezeu. Pe de altă parte, rugăciunea ajută foarte mult în timpul intervenției chirurgicale. Am avut cazuri complicate, pe care le-am rezolvat cu o anumită uşurinţă pe care nu am cum să mi-o explic. Îmi amintesc când am operat o tumoare imensă, iar aceasta trebuia scoasă dintr-o bucată pentru a nu exista diseminare de celule în jur. Era prima dată când aveam un asemenea caz şi prima dată când se făcea o operaţie de acest gen la Standford. Am vorbit cu un medic din Japonia care făcuse 100 de astfel de intervenții într-o carieră de 40 de ani. Era o problemă foarte rară. Am sunat apoi la un alt medic care operase 60 de cazuri până atunci. Le-am trimis RMN-ul. Omul trebuie să reziste cam 20 de ore, era nevoie de o anestezie puternică, o pregătire minuţioasă. Atunci locuiam în San Francisco și am mers la racla Sfântului Ioan Maximovici. Şi acolo, m-am rugat foarte mult: „Doamne, fă ceva. Nu vreau să fac cazul ăsta. Cred că mă depăşeşte. Nu vreau să fac boala mai grea pacientului!”. M-am dus la bolnavul cu pricina, un mare şef de la firma Apple, un chinez creştin, care se putea duce oriunde în altă parte să-și rezolve problemele, şi i-am zis: „Problema dumneavoastră este una foarte complicată, cu care doar o mână de medici se ocupă. Eu nu am mai operat asemenea cazuri. Am avut situații complicate, dar nu ca aceasta”. Omul s-a uitat la mine şi mi-a răspuns: „Eu am încredere în dumneavoastră. Simt că o să vă descurcaţi. Mă las în mâna dumneavoastră”. M-am speriat și am zis: „Doamne, să nu greşească omul ăsta!”. M-am pus serios pe treabă şi am cercetat toată literatura de specialitate, am luat legătura cu cei mai buni doctori. La acest caz se sângera cam șase-șapte litri de sânge pe parcursul a 20 de ore. În condițiile în care cinci-șase litri de sânge sunt în corpul nostru. Trebuia transfuzat tot sângele pe care-l avea pacientul în el. Am făcut şi un Sfântul Maslu pentru pacientul meu chinez și am intrat în caz. Aşa de uşor s-a desfăşurat totul, încât am terminat operația în jumătate din timpul necesar în mod obişnuit unei astfel de intervenţii, adică în 10 ore. Când l-am întrebat pe anestezist cât sânge am pierdut, nu mi-a venit să cred ce am auzit: 900 de mililitri. Le-am spus să mai verifice odată, că nu e glumă, să vorbească și cu cealaltă tură, nu cumva să fi uitat să noteze ceva. Totul era corect... Am avut conferinţe la care am menţionat cazul ăsta, dar au existat medici care m-au acuzat că mint când le-am spus rezultatele operaţiei survenite în urma rugăciunii. Şi au fost multe alte operaţii la care ajutorul lui Dumnezeu a venit tainic. Pe medicii care nu văd lucrul ăsta nu-i acuz, doar îmi pare rău pentru ei. Şi mă rog să vină vremea şi ocazia ca să-şi dea seama că tot ceea ce face medicul este foarte puţin. Spun asta cu tot respectul pentru doctori și profesori.
„Voi face tot ce stă în puterea mea pentru ca bolnavii să creadă într-un deznodământ fericit al bolii”
- Nu vă este greu să împletiți preoția cu medicina? Apucați să vă mai odihniți? De unde vă luați energia?
- Ca și diacon simțeam că am o responsabilitate mai mică față de cea a unui preot. Medicina și preoția sunt două domenii care merg mână în mână, iar preotul sporește harul care coboară peste bolnavul aflat în suferință. Biserica noastră ortodoxă este plină de sfinți care au vindecat de orice suferință. Orice boală trupească are și o bază sufletească. Ideal ar fi ca fiecare medic să fie și preot, această lucrare fiind de mare folos sufletului, în primul rând. Trezvia din slujbele de la biserică va avea o permanentă continuitate în spital, la căpătâiul pacienților mei suferinzi. Voi face tot ce stă în puterea mea pentru ca bolnavii să creadă într-un deznodământ fericit al bolii. Atunci când ești suferind devii suspicios, temător și, dacă nu-L ai pe Dumnezeu în suflet, te risipești în tot felul de frici. Din acest motiv, după ce ai stabilit toate reperele medicale ale bolii, trebuie să te apropii de sufletul pacientului cu credință și dragoste.
- Ce calități trebuie să aibă un medic?
- În primul rând, ar trebui să aibă multă dragoste pentru pacient. Să se comporte cu bolnavul ca și cum s-ar purta cu el însuși. Apoi, al doilea „must”, să fie exigent, atent la detalii, cu ochii în patru, răbdător. Al treilea lucru, foarte important, este să aibă cât mai multă smerenie, să înțeleagă că alt medic care nu este la fel de renumit ca el poate să-i ofere un sfat, că și el poate învăța dintr-o carte sau dintr-un articol. Să nu se încreadă foarte mult în el. Dacă ai dragoste adevărată față de pacient, atenție la detaliu și dorința de a accepta să înveți din orice parte, poți să faci lucruri extraordinar de frumoase. Toate trebuie încununate de credință, pentru că toate se fac pentru Dumnezeu.
„Am renunțat la iPhone ca să fiu exemplu fetei celei mari că nu avem nevoie de tehnologie”
- Sunteți binecuvântat cu o familie frumoasă și șase copii extraordinari. Cum este Ștefan Mindea în calitate de tată? Este cea mai grea „meserie”?
- Am renunțat la iPhone ca să fiu exemplu fetei celei mari că nu avem nevoie de tehnologie. Să nu uităm că cei mici învață primele lucruri în familie.
- Vin cei mici la biserică să vă asculte cum predicați?
- Sunt prezenți la biserică și le place. Cred că părinții sunt supremul exemplu în educația copiilor, iar familia e prima școală pe care ei o urmează.
„Bolnavul trebuie să fie respectat şi abordat cu căldură“
- Ce vă doriți acum cel mai mult pentru medicina românească?
- Avem alt mod de a gândi, bolnavul trebuie să fie respectat și abordat cu căldură pentru că suferă. Orice maladie afectează nu doar fizicul, ci și psihicul, de aceea omul nu are nevoie de explicații prea tehnice. Pe de altă parte, tehnologia din străinătate este de mare ajutor pacientului român.
„Mă obligă să devin din ce în ce mai bun şi să îmi doresc mai mult“
- Ați primit din partea Preasfințitului Părinte Ignatie al Hușilor distincția Crucea Episcopală „pentru lucrarea foarte intensă desfăşurată în slujba vindecării semenilor”. Ce reprezintă această distincție pentru dumneavoastră?
- Este o onoare, dar totodată și o responsabilitate. Mă obligă să devin din ce în ce mai bun și să îmi doresc mai mult. E o recunoaștere informală a lucrurilor pe care le-am făcut, dar și smulgerea unei promisiuni de a continua și de a fi cât mai bun în folosul semenilor mei.