de Carmen Ciripoiu şi Sorin Dumitrescu
Orice pelerin care e binecuvântat să pună piciorul în sfânta Mănăstire Dobrușa, situată în Republica Moldova, la peste 100 de kilometri de Chișinău, se întoarce cu toată inima la Hristos. Pentru că în acel loc, unde se întrepătrunde lumea materială cu cea spirituală, nimic nu-l mai distrage pe credincios de la rugăciunea către Dumnezeu. A suferit mult sfântul lăcaș și doar pietrele zidurilor vechi pot spune prin cât zbucium a trecut, dar biserica ridicată de monahul Ioasaf după ce i s-a arătat Maica Domnului a renăscut din propria cenușă. Și vă așteaptă să spargeți vălul de neguri și de îndoieli și să redescoperiți bucuria.
În memoria ostaşilor căzuţi au fost ridicate trei cruci
Începutul sfântului lăcaș este strâns legat de trei cruci înălțate la Cer de sfinții părinți. Potrivit legendei, în vremurile de demult, pe dealul numit acum al Golgotei, a trecut un mare alai, cu cai și călăreți îmbrăcați în haine scumpe și încărcați cu daruri, în fruntea cărora s-a aflat însuși Ștefan cel Mare și femeia vieții lui, domnița Maria Voichița. Se îndreptau către Mănăstirea Țâpova, lăcașul sfânt din piatră de pe malul Nistrului, unde au ales să-și unească destinele pe veci. Dintr-o dată, turcii, ieșiți parcă din pământ, au tăbărât asupra alaiului, iar voievodul s-a văzut obligat să intre imediat în luptă. I-a nimicit pe otomani, dar a pierdut trei oșteni, care au fost îngropați după datina creștinească și în memoria acestora au fost ridicate trei cruci.
Viziunea monahului Ioasaf
În jurul anului 1772, monahul Ioasaf a auzit de povestea crucilor, a plecat de la Mănăstirea Probota din Suceava și a poposit pe acele meleaguri. Se spune că după ce ar fi ajuns, ar fi mâncat câteva dude uscate și un boț de pâine, a privit crucile, a îngenuncheat, s-a rugat Domnului și i-a mulțumit că a ajuns unde și-a dorit atât de mult. A făcut apoi un foc mare și a adormit. În vis i-a apărut Preacurata Fecioară care i-a spus că misiunea lui pe acest pământ este să sfințească pământul de la Dobrușa, ridicând o mănăstire. Ioasaf nu a stat pe gânduri și, la doar câteva zile de la arătare, alături de o mână de credincioși din satele vecine, a început că construiască o biserică din lemn și o fântână foarte adâncă, ce există și acum. Dar mare i-a fost mâhnirea monahului când a fost chemat la Mănăstirea Probota de superiorul său. Sfântul lăcaș a fost finalizat în anul 1785 de un alt iubitor de Dumnezeu, monahul Eufimie, și a primit hramul Sfântul Nicolae.
Ajutorul oferit de boierul Toma Cozma
După ce în jurul schitului obștea monahală s-a consolidat și numărul monahilor a crescut, a apărut o altă mare problemă: apa potabilă nu era de ajuns pentru toată suflarea. Atunci, sfinții părinții au hotărât să coboare puțin la vale, pe locul unde este amplasată astăzi mănăstirea, în acel loc existând mai multe izvoare. Iar în anul 1811, călugării au început să ridice o altă biserică, primind mult ajutor de la boierul Toma Cozma. Chiar în timpul construcției, boierul a plecat la cele veșnice, dar soția sa, credincioasa Ecaterina, a dus totul la bun sfârșit, finisând sfântul lăcaș. De altfel, puțin mai târziu, aceasta și-a dorit să slujească Domnului, a devenit maică și și-a luat numele de Elisabeta. În anul 1847 a fost zidită biserica de iarnă, care a primit hramul „Schimbarea la față”.
Toate icoanele au început să plângă după marea izgonire
Odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial, a început suferința la Mănăstirea Dobrușa, prin amplasarea Statului Major al Corpului 7 al Armatei Ruse. În perioada în care soldații au zăbovit în acest loc sfânt, călugării au fost alungați. S-au refugiat la schitul din deal și s-au reîntors după ce războiul a luat sfârșit, dar nimic n-a mai fost ca înainte. Prima izgonire nu fusese altceva decât o pregătire pentru timpurile grele ce urmau să se apropie… Nenorocirea a început într-o noapte rece de toamnă, în anul 1959, când soldații au năvălit în sfânta mănăstire și au închis-o, umilindu-i și bătându-i, ba chiar întemnițând orice călugăr care nu voia să se supună ordinului și să plece în prigoană. Se spune că atât de mare a fost durerea în acele momente, încât toate icoanele au început să plângă…
Copiii au jucat fotbal pe mormintele sfinților
Regimul fără Dumnezeu a vrut să șteargă orice urmă a mănăstirii și nu a lăsat nici locul vechiului schit, ridicat cu atâta dragoste de monahul Ioasaf, făcând una cu pământul și biserica acestuia. Nu a scăpat nici cimitirul vechi din anul 1800. Crucile au fost distruse de buldozere, apoi pământul nivelat și transformat în teren de fotbal. Așa au ajuns copiii să se joace cu mingea pe mormintele sfinților părinți... Prin preajma anului 1960, s-a făcut o școală-internat pentru copiii cu handicap, biserica de vară a devenit cantină, apoi depozit de alimente, iar cea de iarnă s-a transformat în club. Școala auxiliară a funcționat până în anul 1994, când credincioșii satelor din zonă nu au mai rezistat și au făcut demersuri pentru ca mănăstirea lor de suflet să fie redeschisă. Și minunea s-a întâmplat, în octombrie aceluiași an.
Aici a fost tuns în monahism arhimandritul Sofian Boghiu
Cel care a luptat mult ca mănăstirea să reînvie a fost starețul Damian Potoroacă, un mare duhovnic al timpurilor moderne, care își doarme somnul de veci la doi pași de biserica cu hramul Sfântul Nicolae. Sunt puțini care știu că de Mănăstirea Dobrușa este legat și numele părintelui arhimandrit Sofian Boghiu, cel „blând şi smerit cu inima”, aşa cum i-ar dori Hristos pe toţi. Acesta a urmat acolo școala de cântăreți bisericești, în perioada anilor 1928-1932, și tot la Dobrușa a fost tuns în monahism. Dacă vreți să vedeți lumina de dincolo de veac a sfinților, mergeți la Mănăstirea Dobrușa. Priviți cele trei cruci, așa cum a făcut în trecut și monahul Ioasaf și veți simți îmbrățișarea Maicii Domnului și căldura mâinii sale pe creștet. Un gest prin care vă picură liniște și împăcare în toată ființa și vă ajută să vă ridicați din nou. Și să sperați…