de Gheorghe Zmaranda
Plutea în aer parfum de pământ reavăn, proaspăt răcorit de o ploaie scurtă de vară. Era aproape de asfințit și lumina difuză, aurie, a ultimilor raze de soare îmbrăca Ciorogârla, o localitate aflată la doar câteva zeci de kilometri de Capitală, într-un veștmânt de poveste. Mănăstirea Samurcășești, albă și diafană, ca o aripă de fluture, era în perfectă armonie cu tot ce o înconjura. Am pornit pe aleea ei de la intrare către o lume a florilor, a speranțelor, a rugăciunii. Totul, până la cel mai neînsemnat fir de iarbă, era perfect aranjat prin truda măicuțelor. Dincolo de arcadele de la intrare, în depărtare se putea intui, subtil, cum pe peretele de la intrare în biserica mănăstirii raiul și iadul se conturau în povestea ultimei judecăți. Pe măsură ce te apropii, pictura aceasta îți trezește simțurile, te înfioară, te pune pe gânduri. Ultima judecată, atunci când talerele balanței înclină spre una dintre cele două dimensiuni pentru care ți-ai croit existența. Mănăstirea Samurcășești are, de altfel, multe simboluri care te îndeamnă să reflectezi asupra existenței tale spirituale. Aici totul îți șoptește să te oprești și să asimilezi armonia profundă a locului.
Tâlcuirea visului în care apărea o oaie cu trei coarne
Mănăstirea Samurcăşești, un lăcaș de cult și de cultură remarcabil, este moștenirea pe care vornicul Constantin Samurcaș și soția sa, Zinca, a lăsat-o posterității. În calitate de ctitori, aceștia au hotărât începerea construcției mănăstirii la începutul secolului al XlX-lea în Câmpia Vlăsiei, în anul 1808. În cultura populară, transmisă din generație în generație, mănăstirea Samurcăşești ar fi fost ridicată după tâlcuirea unui vis. Legenda spune că păstorul care îngrijea animalele boierului Samurcaș ar fi visat în mai multe nopți că în poiana unde pășteau turmele apărea o oaie cu lâna albă precum zăpada și care avea trei coarne. Instigat de visul păstorului, Constantin Samurcaș îl roagă pe duhovnicul său, arhimandritul Timotei, starețul Mănăstirii Cernica din acea vreme, să găsească o semnificație pentru acest vis. Acesta interpretează visul ca un îndemn de a fi construită în aceea poiană o mănăstire care să aibă o biserică închinată Sfintei Treimi și care să fie construită cu trei altare. Credința vornicului îl determină astfel să ctitorească o mănăstire întocmai cum i-a fost descrisă de duhovnicul său. Istoria consemnează prin documentele înscrise că pregătirile pentru zidirea Mănăstirii Samurcăşești - Ciorogârla au început în vara anului 1806. În documentele păstrate la Arhivele Naționale ale Statului se regăsește și primul contract încheiat de vornicul Constantin Samurcaș cu dulgherii Stoian Ghenciul și Anastasie sin Gheorghe.
Un destin marcat de decădere și renaștere
Mănăstirea rămâne în moștenirea familiei Samurcaș, iar cel care se îngrijește de destinul ei după moartea ctitorului Constantin este fiul său adoptiv, Alexandru Samurcaş. În anul 1845 acesta face reparații și trece în proprietatea mănăstirii pământul din preajma ei. Cu toate acestea, construcțiile mănăstirii continuă să se degradeze, astfel încât în anul 1862 era totul aproape o ruină. Potrivit Arhiepiscopiei Bucureștilor, „după numeroase demersuri făcute de conducerea mănăstirii pe lângă autorităţile de stat, între anii 1866 şi 1869, cu fonduri alocate de Ministerul Cultelor se fac reparaţii generale la biserică. În anul 1870, cu sprijinul credincioşilor S. Vernescu şi L. Teoharide din Bucureşti, biserica este pictată de Gheorghe Tattarescu, iar la 13 decembrie este sfinţită. Între anii 1872 şi 1874 se mai fac unele reparaţii de Ioan Samurcaş, unul dintre urmaşii ctitorului care înveleşte cu şindrilă casele ctitoriceşti, iar Ministerul Cultelor repară arhondaricul şi acoperişul unui corp de chilii. În anul 1876, în cimitirul mănăstirii este ridicată, cu sprijinul credincioşilor, biserica mică având hramul «Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena»”. Cele mai recente lucrări au fost făcute în perioada 2002-2004, când s-a construit o clădire nouă pentru atelierul de tâmplărie și între anii 2005 şi 2007 când au fost refăcute acoperișul și tavanul bisericii mici. Tot atunci s-a realizat pictura în frescă și catapeteasma cea veche a fost înlocuită, iar pictura murală a bisericii mari a fost restaurată. Ansamblul mănăstiresc este îmbogățit cu două corpuri de chilii-anexe. Destinul său este marcat de decăderi şi renașteri succesive. Cert este că mănăstirea supraviețuiește timpului în pofida vitregiilor vremurilor.
Au rămas doar două icoane din pictura originală
Arhitectul bisericii de la Mănăstirea Samurcășești, Ion Cernescu, o construiește cu o particularitate aparte. Această biserică este singura din țară care a fost construită cu trei altare, „cu pronaosul şi naosul despărţite în trei compartimente prin două şiruri de câte patru coloane de cărămidă”. Clădirea este însă serios afectată în timpul cutremurului din 1940 și se impune demolarea și reconstrucția ei între anii 1941 şi 1943. Lucrările se desfășoară pe vechile temelii și ținând seama de planurile originale întocmite de Ion Cernescu. Astăzi „din vechea biserică s-a păstrat iconostasul, lucrat în stil brâncovenesc, cu motive vegetale şi florale în care sunt prinse două registre de icoane pictate şi un al treilea de icoane argintate. Din pictura lui Gheorghe Tattarescu s-au păstrat doar două icoane aflate acum în colecţia de obiecte religioase a mănăstirii”, se arată în descrierea făcută de Arhiepiscopia Bucureștilor.
ştiaţi că...
... în istoria mănăstirii este memorat un eveniment de mare însemnătate? În noaptea de 17 martie 1821 aici ajungea Tudor Vladimirescu și pandurii care îl însoțeau. Își stabilesc tabăra în Samurcășești - Ciorogârla și rămân aici vreme de câteva zile, răstimp în care au loc întâlniri cu câțiva boieri din Divanul țării. În patrimoniului mănăstirii de astăzi există și o cruce de lemn învelită în argint filigranat din 1761 (realizată de Stan Jianu) dăruită de Tudor Vladimirescu;
... Mănăstirea Samurcășești și-a primit tributul pentru însemnata sa valoare culturală și istorică prin înscrierea ei în Lista Monumentelor Istorice?