de Florin Copil

Toate marile religii ale lumii au un loc anume unde aduc daruri și sacrificii: altarul. Este locul special unde oamenii se închină, se roagă și mulțumesc Divinității. La o primă vedere poate părea ceva mistic, învechit, un „opiu” pentru mințile neștiutoare. Vom vedea câteva dovezi că lucrurile sunt de o importanță mult mai mare în viața omului. Altarul este locul unde credincioșii au avut contact direct cu Dumnezeu în diverse forme: foc, glas, chip de înger. Numit uneori și „jertfelnic”, lupta pentru valoarea morală și spirituală a acestui loc sfânt și sfințit devine tot mai aprigă în societatea modernă. În mai multe locuri în Biblie se spune despre altar că este „al meu” (al lui Dumnezeu) sau „masa dinaintea Domnului”. Părintele Stăniloae afirma că „la Dumnezeu se intră în stare de jertfă”, adică prin jertfa oferită de tine sau prin propriul sacrificiu. Aceasta este ca un dar de împăcare cu Cel de Sus pentru ascultarea rugăciunilor sau ca mulțumire.

Primele jertfelnice

Primul altar pomenit în Biblie este făcut pentru a aduce jertfă de mulțumire pentru încheierea potopului: „Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic”. Tot ca jertfă sunt aduse și darurile lui Cain și Abel (fii lui Adam şi Eva), mult înainte de Noe, dar nu se spune cum au fost arse. Făcând o paralelă cu alte popoare care trăiau acum 7.000 de ani se poate presupune că altarele folosite erau mormane de lemne pe care se puneau ofrandele și apoi se ardeau. În Orientul Mijlociu, locul unde poporul evreu va apărea abia la 2.000 de ani după Noe, majoritatea jertfelnicelor nu erau făcute să reziste în timp. Ele erau în centrul vieții religioase, aspect care domina întreaga activitate cotidiană a vremii respective.

Respect sau frică?

Istoria evreilor e plină de minuni de care au auzit și popoarele din zonă. Patriarhul Avraam a trăit mult peste media de viață de acum 4.000 de ani. A avut copii la vârstă foarte înaintată, lucru ce dovedea că era în grațiile divine. Pe timpul când Avraam, cel ales de Dumnezeu, străbătea zona în lung și în lat, el face un altar între două orașe importante ale vremii. Când se reîntoarce, găsește altarul neatins și se roagă acolo, după cum scrie în Facerea 13:20, 21. Apoi Iosif, fiul patriarhului, va face un alt altar din piatră necioplită, pentru Dumnezeul lui și al tatălui său. Îl clădește lângă un drum și o cetate cananeană, care avea alți zei. Canaaniții distrugeau rapid alte altare, mai ales dacă se aflau lângă așezările lor. Cu toate acestea, cele făcute de Avraam și de Iosif (de dimensiunile unei mese mai mari), nu au fost atinse pentru că povestea unor minuni legate de ele s-a răspândit prin zonă. Asta a făcut ca cei din alte popoare să nu se atingă de acele jertfelnice. De pildă, în timpul unei jertfe făcute de Avraam, carnea de pe altar a fost arsă de un fum și de un foc apărute de nicăieri, îngerul Domnului i-a apărut uneia dintre slujitoare îndemnând-o să asculte de soția patriarhului: „Întoarce-te la stăpâna ta şi te supune sub mâna ei!”. Față de zeii altor popoare, Dumnezeul lui Avraam lucra în mod spectaculos pentru el și familia lui, așa că nimeni nu îndrăznea să se pună cu Dumnezeul lui. În Cartea Judecătorilor, scrisă în secolul al V-lea î.Hr., se arată că mai exista un altar făcut în urmă cu 700 de ani: „Şi a făcut acolo Ghedeon un jertfelnic Domnului şi l-a numit «Iahve-Şalom». Şi se află acesta şi astăzi în Ofra lui Abiezer”.

Minunile lui Moise

Dumnezeu îi spune lui Moise, după ce a scos poporul din robia Egiptului, cum să ridice Cortul Adunării: cu două altare, unul la intrare pentru arderea animalelor și altul, mai mic, în cort pentru arderea tămâiei. Acest Cort era de fapt un templu portabil. În cartea Leviticului, din Biblie, se arată cum Moise și Aaron (preotul) ies din cort și după ce binecuvântează poporul, un foc apare din senin și mistuie complet jertfa de pe altarul de afară. Atunci poporul prezent „a scos strigăte de bucurie şi a căzut cu faţa la pământ”. Tot lui Moise Dumnezeu îi promite că i se va arăta în cort: „Jertfelnicul să-l aşezi în faţa perdelei, care este dinaintea chivotului legii, unde am să Mă arăt Eu ţie”. Iată cum centrul credinței poporului ales se mută din jurul unui altar din piatră necioplită în fața unui altar, mai mic, din lemn de salcâm. El e îmbrăcat în arama a 250 de cădelniţe ale unor oameni care s-au întors împotriva lui Moise și a lui Aaron, răzvrătiții fiind mistuiți de o flacără mare.

Pedepsirea neascultării evreilor

Jertfelnicele evreilor au fost distruse, totuși, de alte popoare. Distrugerea locurilor de închinare se putea face doar cu voia Domnului și echivala cu o pedeapssă aspră pentru evrei, cum ar fi robia, boala sau moartea. Atunci când poporul ales decădea moral și nu se îndrepta, deși Dumnezeu îi avertiza, urmau pedepsele. Profețiile despre distrugerea altarelor au fost pe tot parcursul Vechiului Testament. Profeții îi atenționau pe israeliți că nu ascultă de porunci sau de cuvântul transmis prin profeți, prevestind mari nenorociri pentru popor: „Pentru ce au păşit cei nelegiuiţi în templul Tău şi vrăjmaşii noştri au călcat în picioare altarul Tău?” (Is. 63:18). Când se ajungea ca jertfelnicul să fie distrus de inamici, situația devenea tragică pentru ei. Domnul păzea altarele lor, dar le și spulbera drept avertisment și învățătură pentru generațiile viitoare.

Distrugerea templelor

Odată cu Regele Solomon, acum 3.000 de ani, Cortul Adunării (făcut din pânze) este înlocuit de Primul Templu în Ierusalim, care era îmbrăcat în mult aur. Acesta devine singurul loc de sacrificiu, cu singurul altar sfânt pentru toți evreii. Cum scrie la III Regi, 8:38: „Orice rugăciune, orice cerere care se va face de orice om din tot poporul lui Israel, când ei îşi vor cunoaşte mustrarea cugetului lor şi îşi vor întinde mâinile lor la templul acesta” va fi ascultată în Templu. Templul, incluzând altarul, este singurul folosit de popor pentru sacrificări de animale. A fost sfințit de preoți printr-o jertfă neîntâlnită până atunci: „Solomon a adus douăzeci şi două de mii de vite mari şi o sută douăzeci de mii de vite mărunte”. Dar, pentru neascultările ulterioare ale poporului, Templul lui Solomon va fi distrus după 500 de ani și israeliții vor ajunge în robie. El va fi reconstruit după alți 70 de ani și mărit în secolul I î.Hr. de Regele Irod. Dar și acesta, cu altarul lui cu tot, va fi distrus în anul 70 d.Hr. de romani. Totodată, vor fi alungați toți evreii din țara lor și nu vor avea voie să se întoarcă în Ierusalim vreme de câteva sute de ani decât cel mult ca vizitatori.

Tradiția bisericilor ortodoxe și catolice

Istoric vorbind, altarele la creștini apar după anul 315, pe vremea lui Constantin cel Mare, odată cu construirea de biserici și libertatea creștinismului. Până atunci erau ceremonii fără jertfelnice, ținute în casele unor oameni. Profetul Iezechiel spunea despre altar că „Aceasta este masa cea de dinaintea Domnului”. Aici este partea cea mai importantă a bisericii creștine pentru că aici se săvârșește o jertfă. O jertfă fără sânge, a Domnului Iisus Hristos. De data aceasta, altarul nu este numai o movilă de pietre, ci este un loc unde sunt: Masa Sfântă, cea care ține locul vechiului altar și este făcută din lemn sau din piatră și pe care se aduce jertfa euharistică; Proscomidiarul (la riturile răsăritene) care e locul de pregătire a pâinii și a vinului ce vor fi puse pe Masă; Scaunul cel de Sus și locul de păstrare a sfintelor vase. Pe Sfânta Masă este așezat Chivotul, cel care simbolizează Chivotul Legii din Vechiul Testament. În spatele Mesei se află Sfânta Cruce, jertfelnicul pe care s-a pus de bună voie chiar Dumnezeu pentru a spăla prin sângele lui păcatele oamenilor, aceea fiind ultima jertfă de sânge pentru creștini. În Vechiul Testament altarul era sfințit de preoți prin sânge de animal pur după un ritual spus lui Moise de Dumnezeu. La creștini, Sfânta Masă este sfințită prin punerea de sfinte moaște, acele mici bucăți prin care Dumnezeu și-a arătat măreția, asemenea norului miraculos ce învăluia Cortul Adunării sau templul în vechime.

Puterea locului de jertfire în Apocalipsă

Arhimandritul Ioanichie Bălan spunea că altarul este locul cel mai sfânt de pe pământ unde se află Dumnezeu cu Maica Domnului, cu sfinții și îngerii și unde se jertfește zilnic Iisus Hristos în timpul Sfintei Liturghii. În Apocalipsa Apostolului Ioan se arată că altarul este un loc de legătură între lume şi Divinitate. Din altar va ieși un înger care „având putere asupra focului, a strigat cu glas mare celui care avea cuţitaşul ascuţit, zicând: «Trimite cuţitaşul tău cel ascuţit şi culege ciorchinii viei pământului, căci s-au copt»”. Asta simbolizează împlinirea timpului și adunarea roadelor lumii, adică a oamenilor și judecarea după faptele lor. Pentru că tot din altarul celui de-al Treilea Templu din Ierusalim se va auzi o voce care va spune: „Da, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” (Ap. 16:7). De data aceasta Divinitatea nu mai distruge altarele pentru a atrage atenția oamenilor la păcatelor lor. Locul de închinare va fi refăcut tocmai pentru a fi dovadă că a sosit timpul judecății. Toată lumea va da respect acelui templu.

Evreii, fără loc de împăcare cu Dumnezeu

În anul 70 d.Hr. e distrus Ierusalimul și Templul, așa după cum spunea Iisus Hristos. Din anul 131 evreii nu mai au voie să intre în Ierusalim. Pe locul templului lor va fi ridicat un templu roman. Numele orașului va fi schimbat de romani în „Aelia Capitolina” până la începutul anilor 300 d.Hr. când se va reveni la numele vechi. În anul 362, ultimul împărat necreștin își propune să refacă Templul din Ierusalim. Pe atunci Patriarhul creștin al Ierusalimului era Chiril, care îi avertizează pe evrei să nu înceapă ridicarea celui de-al Treilea Templu pentru că nu a sosit încă timpul. În cele din urmă, evreii se opresc din cauza unui cutremur și a unei ploi de foc din cer care le distruge construcția. Oficial, evreii au voie să locuiască din nou în Ierusalim abia după anul 600. Până în secolul al XXI-lea, ei nu mai au loc de sacrificiu, nici de închinare și de împăcare cu Dumnezeu. Au numai loc de rugăciune reprezentat de sinagogi.

2.000 de ani fără Templu

O interesantă potrivire în istoria iudaică este următoarea: de la jertfele lui Cain și Abel până la altarul făcut de Noe sunt aproximativ 2.000 de ani. Tot cam 2.000 de ani sunt de la Noe până la primul Templul făcut de Solomon în Ierusalim. Aproape 2.000 de ani sunt de la distrugerea Templului de către romani până la altarul de piatră făcut din nou în 2014. Credinţa evreilor este că odată cu ridicarea noului templu este timpul venirii lui Mesia, așa cum îl așteaptă evreii, prin poarta zidită a cetății. Deocamdată, Ierusalimul este împărțit în două zone administrative: una condusă de arabi și una condusă de administrația israeliană, care include orașul vechi cu Zidul Plângerii. Acest fapt împiedică, pe moment, posibilitatea de reconstrucție a Templului pentru că arabii nu permit asta. Să lăsăm istoria să își urmeze cursul și vom vedea cum vor continua pregătirile și construcția celui de-al Treilea Templu. Acesta este și ultimul făcut de evrei.

Construirea celui de-al Treilea Templu

Poporul evreu va avea o țară abia la 14 mai 1948. Din anul 70 d.Hr. israeliții sunt lipsiți nu numai de templu, ci și de o țară a lor. Ei nu au niciun fel de altar construit, deși am văzut importanța jertfelnicelor în tradiția lor. Ne spune Isaia prorocul (Is. 56:7) de ce este atât de important altarul și templul în religia iudaică: „Pe aceştia îi voi aduce în muntele cel sfânt al Meu şi îi voi bucura în lăcaşul Meu de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu; căci templul Meu, lăcaş de rugăciune se va chema pentru toate popoarele!”. Acesta este crezul evreilor. De aceea ei doresc construirea Templului din Ierusalim. Evreii au anunțat în 2014 (conform www.israel365news.com) că „Institutul Templului din Ierusalim a finalizat construcția altarului de piatră necesar pentru serviciul de sacrificiu în Templul Sfânt”.  Pregătirile pentru un nou templu nu sunt numai în Israel. Se adună fonduri de la evreii din toată lumea. Neoficial se spune că există și piatra care se va pune la fundația construcției. Şi în Israel, şi în alte părți ale lumii se fac pregătiri pentru cele necesare lăcașului sfânt: persoane asemenea leviților care să facă muncile în templu, rabini, preoți.  De exemplu, Oradea va avea prima școală rabinică în această parte a Europei după Al Doilea Război Mondial, singura pe o rază de 1.000 de kilometri.