de Mariana Borloveanu
Venind de la Târgușor și ajungând între dealurile Băltăgeştiului, după ce cobori și urci un drum nu tocmai prietenos, la poalele Dealului Allah-Bair, ajungi la Mănăstirea Crucea. Pentru a ajunge la sfântul lăcaș, a trebuit să traversăm o livadă imensă, iar pe dealurile din jur se contura o panoramă de poveste. E greu de crezut, cum într-o regiune austeră, unde vânturile nu încetează tot anul, se conturează un astfel de loc. Așa am regăsit mănăstirea dintre dealuri, și pe părintele Ilarion Dan (foto), duhovnicul acestei sfinte mănăstiri, despre care intelectualul călugăr are propriile-i criterii de valori. Cuvintele de învățătură ale părintelui m-au ajutat să înțeleg cât de minunată este viețuirea în Hristos și cât de necesară este înțelegerea drumului duhovnicesc.
Vecernie întru pace a sufletului și despătimire
Așezămintele monahale din Dobrogea sunt în general izolate, departe de comunitățile care trăiesc pe acele meleaguri. Mănăstirea Crucea se află într-o vale a liniştii, înconjurată pe o parte de păduri de pini şi arbuşti de soc, iar pe cealaltă parte de dealuri stâncoase. Nu știu câți dintre cei care trec zilnic pe șoseaua din apropiere, în goana lor nebună pentru cele lumești, ştiu că la 4 kilometri de şoseaua Constanţa-Hârşova se află această oază de lumină a sufletului și a rugăciunii neîncetate. Am ajuns la sfânta mănăstire, la vremea Vecerniei. O pace adâncă plutea în aerul rece, cu miresme de smirnă și tămâie, iar văzută din afară, biserica mănăstirii părea în beznă. Apropiindu-mă însă, printre crucile ce acoperă geamurile, am zărit lumina firavă a candelelor de la Sfântul Altar. Abia după ce am intrat, mi-am dat seama că slujba se desfășura precum o frumoasă poveste de seară, la lumina lumânărilor. M-am alăturat și eu obștei, iar la finalul slujbei, am primit cu bucurie cruciulița de mir, cu care părintele m-a însemnat pe frunte. Apoi l-am ascultat ore în șir pe părintele Ilarion, duhovnicul mănăstirii, care are o deschidere aparte către toți cei care-L mărturisesc pe Hristos: „Fiecare creștin trebuie să-L mărturisească pe Hristos, mărturisire care ne rămâne până la capăt, după cum Însuși Mântuitorul ne spune: „Cel care va lupta până la sfârșit, acela se va mântui”, deci alegeți cuvintele Mântuitorului, care nu ne îngăduie să ne dăm bătuți, să depunem armele. Stând în nădejde, stăm în credință, stăm în rugăciune și manifestându-ne așa cum se cuvine, ca buni creștini, ca oameni care luptă cu răul, luptă în primul rând cu propriile patimi. Pentru că despătimirea este de fapt lucrarea la care trebuie să se angajeze fiecare creștin. Răul nu poate fi biruitor, iar răspunsul la întrebări poate fi găsit, chiar şi în lumea haotică de astăzi. Singurul răspuns este Hristos, o susţin cu toată tăria. Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui”.
„Drumul meu spre Hristos a început între doi mari duhovnici”
Am trăit apoi fiecare slujbă, precum un balsam pentru suflet. În timpul Utreniei, apoi la Sfânta Liturghie, m-am uitat cu mare atenție la chipurile ancorate în frumusețea slujbei, la neobositele măicuțe, a căror rânduială a început la ora 4:00. Nici urmă de oboseală! Cât despre părintele, ce pot să spun…nu mi-aș fi imaginat că un fost director de bancă, se poate rupe atât de radical de confortul vieții cotidiene. Îi urmăream privirea, mișcările, trăirile - totul era impecabil! Ulterior, mi-a povestit cât de important a fost momentul în care a hotărât să lase tot și să-I urmeze lui Hristos: „Eu am avut șansa de a ajunge pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim, un om de o blândeţe și de o profunzime deosebită. Sfinția sa m-a determinat să iau hotărârea de a mă întoarce acasă, la Constanța. Și pentru ca zidirea mea în Hristos să își urmeze drumul, am fost trimis la părintele Arsenie Papacioc, cel care avea să-mi devină duhovnic și să mă călăuzească în hotărârea mea de a mă călugări. Cu alte cuvinte, drumul meu spre Hristos, a început între doi mari duhovnici!”. Pe lângă destăinuirile, sfaturile duhovnicești care trădează un intelectual fin, bine documentat, am înțeles de la părintele Ilarion, că la baza conviețuirii în Hristos, rămâne comunicarea cu semenii. La lăsarea serii, mă uitam la măicuțele din mănăstire, care deși erau după o zi de muncă și rugăciune, aveau o lumină și o liniște pe chipuri, ca și cum le-aș fi întâlnit după zile și nopți de odihnă. Era cu puțin înainte de retragerea la chilie a fiecăreia și totuși nimeni nu se grăbea. Toate cele cu care am reușit să schimb câteva cuvinte, îmi vorbeau cu atâta răbdare și cu atâta dragoste, încât am început să mă întreb pe ce drum am apucat noi în lume, de am rătăcit atât de mult mersul firesc al lucrurilor? Greu de răspuns, iar eu cu fiecare astfel de întâlnire simt cum mă îmbogățesc sufletește.
„Dragostea pentru aproapele ne învață să trăim în Hristos”
Pentru un mirean, popasul într-o sfântă mănăstire este mai mult decât o binecuvântare. Slujbe, rugăciune și ascultare, cam așa arată traiectul unei zile monastice. Programul liturgic al Mănăstirii Crucea este oarecum diferit, privegherile de noapte fiind pe cât de solicitante fizic, pe atât de folositoare sufletului, pur și simplu dumnezeiești. Pentru cei din afara monahismului, este destul de dificil să înnopteze la mănăstire, să se bucure de acest balsam al Ortodoxiei, și totuși, vine o vreme când Dumnezeu îți întinde mâna și nici nu gândești când ajungi într-un astfel de loc. Într-un astfel de loc, altfel percepi omul de lângă tine. I-am urmărit privirea părintelui, cântărind și savurând fiecare cuvânt de învățătură, care, întâmplător sau nu, se plia perfect pe starea sufletului meu: „Nu putem spune că iubim omenirea la modul abstract. Toți începem cu iubirea celor de lângă noi, cu cei apropiați. Dragostea pentru aproapele ne învață să trăim în Hristos. Să știți că și cele mai multe inspirații tot prin cei apropiați ne vin și acolo este lupta cea mare, iar rugăciunea și răbdarea pe care trebuie să o manifestăm permanent și înțelegerea profundă a lucrurilor, ne ajută enorm”.
„Oamenii se izolează, devenind o insulă într-un ocean al nepăsării“
„Din păcate, ce vedem în jurul nostru este o revărsare de cuvinte, toată lumea vorbește, dar nimeni nu ascultă. Nu mai avem capacitatea de a asculta, trăim atât de mult în iubire de sine, în egoism, încât nu mai avem disponibilitate să îl ascultam pe celălalt. Și atunci, deși avem telefoane, o astfel de tehnologie de fapt ne desparte pe unii de alții. Este un paradox incredibil al acestui timp. Oamenii se izolează, fiecare devenind o insulă într-un ocean al nepăsării și al neiubirii. Așa am ajuns. Fiecare, nu-și caută decât propriul confort, fără să-și dea seama când această căutare, de fapt, devine disconfort pentru toți și pentru el însuși. Acest egoism, acest egocentrism cumplit distruge relațiile umane și distruge omul în final”.