de Georgiana Mihalcea
Zilele dinaintea Învierii Domnului au o încărcătură spirituală aparte. Pregătirea noastră, a creștinilor ortodocși, capătă noi valențe și semnificații. Pentru a înțelege mai bine tainele acestei perioade, dar și a celei mai mari sărbători a creștinătății, am mers la Catedrala Sfântul Spiridon cel Nou din București, unde am stat de vorbă cu Arhidiaconul Vlăduț-Iulian Roșu (foto). Cuvintele sale sunt hrană pentru suflet și alinare pentru cei aflați în suferință. Vă invităm să îl citiți cu inima și să aveți, cu toții, un Paște binecuvântat!
„Participând la Denii, ne asemănăm cu persoanele care au fost alături de Mântuitorul Hristos”
- Care este semnificația Săptămânii Sfintelor Pătimiri pentru creștinii ortodocși?
- Săptămâna Sfintelor Pătimiri sau Săptămâna Mare, așa cum este cunoscută în popor, este perioada cu cea mai mare încărcătură duhovnicească din anul bisericesc, în care creștinii ortodocși comemorează, dar și retrăiesc duhovnicește, ulti- mele zile din viața Mântuitorului Iisus Hristos înainte de Învierea Sa din morți. Fiecare dintre zilele acestei săptămâni ne cheamă să fim solidari cu Cel care și-a dat viața pentru a răscumpăra pe om din păcat și fiecare are o semnificație aparte. Sfânta și Marea Luni ne aduce în față chipul tânărului Iosif care a fost vândut de frații săi în Egipt, figură care anticipează vânzarea Mântuitorului Iisus Hristos de către Iuda. În Sfânta și Marea zi de Marți se face amintirea Pildei celor zece fecioare, rostită de Însuși Hristos, având menirea de a ne ține treji, veghetori, în lupta pentru mântuire, iar în Sfânta și Marea Miercuri se face trimitere la femeia păcătoasă care a spălat cu lacrimi și a uns cu mir picioarele Mântuitorului, simbol al pocăinței autentice și al reîntoarcerii omului către Dumnezeu. Celelalte zile, începând cu Sfânta și Marea Joi, au o însemnătate duhovnicească deosebită, acestea amintind pe rând de: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie; Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii; rugăciunea din Grădina Ghetsimani; începutul Sfintelor Pătimiri, prin vinderea Domnului de către Iuda; chinurile, răstignirea și, în final, îngroparea Domnului.
- Cât de importantă este participarea la Denii?
- Deniile sunt slujbele speciale din fiecare seară a săptămânii Sfintelor Pătimiri. Participând la Denii, ne asemănăm cu persoanele care au fost alături de Mântuitorul Hristos în toate acele momentele grele, îndeosebi cu Fecioara Maria, Apostolul Ioan sau femeile mironosițe. Nu putem simți cu adevărat Învierea Lui din morți și nu ne putem bucura de ea dacă nu simțim și retrăim Pătimirile Domnului.
- Cum ar trebui să ne pregătim în aceste zile pentru cea mai mare sărbătoare a creștinătății, Paștele?
- În primul rând, trebuie să ne pregătim sufletește. Săptămâna Mare este un bun prilej de a ne face o „radiografie” a conștiinței, să vedem unde ne situăm în raport cu Dumnezeu, dar și cu semenii noștri. Așa cum avem grijă de trup, este absolut necesar să ne umplem sufletul de lucruri care cu adevărat contează, să restabilim prietenia noastră cu Dumnezeu. Legătura dintre noi și El nu se poate realiza decât în măsura în care acceptăm invitația permanentă a lui Hristos de a sta împreună cu El la Cina cea de Taină. Mântuitorul Hristos nu ne adresează o chemare la a fi doar invitați, ci și gazde împreună cu El, pregătind la rândul nostru masa pentru alți invitați care vor poposi în „foișorul” Împărăției lui Dumnezeu. Dacă dorim să fim casnicii lui Dumnezeu este cu adevărat necesar ca în viețile noastre să se petreacă o schimbare, o reorientare spre Dumnezeu. Concret, acest lucru nu se poate face decât prin a avea o legătură vie cu duhovnicul, prin Sfânta Taină a Spovedaniei, și, mai ales, prin promisiunea de a nu ne întoarce din nou în păcat sau în ignoranță. Prin urmare, această perioadă a anului nu este altceva decât o ocazie potrivită de a ne regăsi pe noi înșine, de a-L căuta pe Dumnezeu mai profund și de a stabili o legătură vie cu El.
„Postul de alimente fără a fi însoțit de rugăciune rămâne la stadiul de dietă”
- Puțini știu că Miercurea Mare, prin vânzarea lui Iisus de către Iuda, a făcut ca această zi să fie rânduită ca zi de post, alături de vineri (ziua Răstignirii). Cum ne curăță postul sufletul de păcatele, de gândurile care ne apasă și, mai ales, cum ținem post cu inima, cu mintea și nu doar cu limitările alimentare?
- Postul, prin definiție, este un exercițiu de înfrânare a poftelor trupului și de întărire a voinței, fiind întâlnit în aproape toate religiile lumii într-o formă sau alta. Pentru noi, creștinii ortodocși, postul de alimente fără a fi însoțit de rugăciune rămâne la stadiul de dietă. Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu. Dacă este o convorbire curată, sinceră, atunci patimile sau gândurile nu au timp să își facă loc în mintea sau în inima omului. Vorbind despre legătura dintre post și rugăciune, Sfântul Antim din Chios spunea următoarele: „Rugăciunea are nevoie de post și de priveghere; postul slăbește patimile și gândurile, iar privegherea le omoară; rugăciunea îi dă aripi omului, îl face să urce spre ceruri și-i dăruiește harismele dumnezeiești”. Așadar, postul fără rugăciune nu este eficient în lupta duhovnicească.
- O importantă lecție de smerenie o primim la Denia celor Douăsprezece Evanghelii: „Voi sunteți datori să spălați picioarele altora”. De ce credeți că le este greu oamenilor să fie buni în mod dezinteresat?
- Oamenilor le este greu să fie buni în mod dezinteresat deoarece în acest mod îi educă societatea seculară. După cum se poate constata, în general, relațiile dintre oameni se fundamentează pe împlinirea sau satisfacerea unor nevoi. Plecând de la simplele prietenii până la legăturile maritale, din nefericire, aproape toate se bazează pe acest principiu. Se uită adesea că dragostea este firul care îi leagă pe oameni unul de celălalt, care creează conexiuni chiar dincolo de lumea aceasta. Iar trăsătura principală a dragostei este că e necondiționată de timp, spațiu sau împrejurare, deci dezinteresată. Gândiți-vă că printre cei cărora le-au fost spălate picioarele s-a numărat și Iuda, cel care L-a vândut. Printr-un astfel de gest al Mântuitorului nu doar că a împlinit cuvintele spuse de El anterior „Cine vrea să fie mai mare între toți, trebuie să fie mai întâi slugă” (Matei 20, 27), ci ne-a oferit și o supremă lecție de smerenie.
„Strigătul Mântuitorului ne arată că Întruparea Lui ca om a fost deplină, și pe Cruce nu s-a petrecut ceva simbolic, ci ceva real”
- În Vinerea Mare auzim una dintre cele mai tulburătoare pilde, cea a strigătului lui Iisus Hristos pe Cruce. Ne puteți povesti, pe înțelesul nostru, sensul adevărat al acestor cuvinte?
- În momentul în care se afla pe Cruce, Mântuitorul Hristos a strigat cuvintele „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” nu pentru că a fost părăsit de Dumnezeu-Tatăl, ci pentru că în acest moment ni se descoperă că El a fost cu adevărat om, în sensul că „S-a golit pe Sine” de slava dumnezeiască, pe care a avut-o înainte de Întrupare (Ioan 17, 5), pentru a veni în maxima apropiere de noi și a realiza pentru totdeauna unirea firii dumnezeiești cu firea omenească în ipostasul Său dumnezeiesc. După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Acesta s-a făcut ca unul din noi până într-atât încât li s-a părut celor necredincioși că nu este Dumnezeu, ca să Se apropie și să Se unească cu noi”. Strigătul Mântuitorului ne arată că Întruparea lui ca om a fost deplină, totală, precum și faptul că pe Cruce nu s-a petrecut ceva simbolic, ci ceva real, departe de orice fățarnică estompare sau interpretare teatrală.
„Oul este deopotrivă simbol al suferinței și al morții, dar și al Învierii Domnului”
- Care sunt cele mai frecvente tradiții laice din aceste zile, cu care Biserica este asociată în mod eronat?
- La noi, românii, tradițiile laice sau superstițiile au căpătat în unele locuri, din nefericire, un rol de dogmă. Ele sunt de cele mai multe ori născociri individuale adoptate de colectivitate ori produsul unei gândiri sincretice, străine de etosul și spiritualitatea creștină. Așa se constată, de pildă, că în anumite regiuni din România, în Vinerea Mare, există „credința” că dacă va ploua în această zi anul va fi unul mănos, ori dacă te scufunzi în apă rece de trei ori, vei fi tot anul sănătos. Totodată, femeile nu au voie să coasă, să țeasă, nu coc pâine sau altele asemenea, fiindcă este mare pericol de boală și de spirite rele. Desigur, există și tradiții sau practici care au un puternic fundament creștin, cum ar fi obiceiul de a nu mânca urzici, pentru că Mântuitorul Hristos a fost bătut cu urzici, sau a nu pune oțet în mâncare, deoarece Mântuitorului Iisus Hristos i s-a dat să bea oțet după ce a fost biciuit. O tradiție comună creștinilor, nu doar a celor din România, ci din întregul spațiu ortodox, este vopsirea ouălelor. De ce se vopsesc ele sau se încondeiază? Tradiția orală a Bisericii ne prezintă faptul că Maica Domnului, venind la Golgota să-L plângă pe Fiul ei răstignit pe Cruce, a așezat sub ea un coș cu ouă, care s-au înroșit de la sângele scurs din Trupul Mântuitorului. De aceea, în amintirea acestui moment, gospodinele vopsesc ouă roșii de obicei în Joia Patimilor sau, cel mai târziu, în Vinerea Patimilor, exprimând totodată solidaritatea lor față de Maica Domnului și Mântuitorul care se afla pe Cruce. O altă relatare păstrată prin viu grai, dar care se bucură de mai puțină popularitate, este aceea că, după momentul Răstignirii Mântuitorului, Pilat din Pont a organizat un ospăț la care au participat mai mulți demnitari romani și reprezentanți ai Sinedriului, iar la un moment dat un centurion a intrat în sala în care se aflau și a strigat că Iisus Nazarineanul a înviat. Atunci Pilat ar fi ținut în mână un ou replicând că: „Iisus Nazarineanul va învia când se va înroși oul acesta”. Spre uimirea tuturor, oul s-a înroșit pe loc. Așadar, din acest punct de vedere, oul este deopotrivă simbol al suferinței și al morții, dar și al Învierii Domnului.
- De ce ouăle trebuie să fie doar de culoare roșie?
- Astăzi se poate observa o tendință de a vopsi sau încondeia ouăle în diverse culori sau cu forme geometrice sau vegetale diverse. Din punctul meu de vedere acesta este un lucru greșit. Obiceiul de a le vopsi este legat indisolubil de simbolismul profund al ouălelor roșii, simbolism ce este în conexiune cu roșul Sângelui care a curs din Trupul Mântuitorului. Înlocuind parțial sau total această culoare ne îndepărtăm de fapt de rațiunea și fundamentul acestei practici.
- În Sâmbăta Mare cântarea spune că trebuie să stăm în liniște „și nimic pământesc în sine să nu gândim”. Tăcerea, într-o eră a comunicării, e greu de realizat. De ce e mai important în acea zi, mai mult decât oricând, să păstrăm liniștea?
- Acest îndemn se găsește în imnul Heruvic al Liturghiei din Sâmbăta Mare, care spune următoarele: „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur, și nimic pământesc în sine să nu gândească, că Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să Se junghie și să Se dea spre mâncare credincioșilor”. Noi trăim într-o eră a comunicării și a dezvoltării mijloacelor de comunicare, însă, în ciuda acestui lucru, vorbim unii cu alții, dar ne simțim de cele mai multe ori singuri. Suntem singuri pentru că doar comunicăm, dar nu suntem în comuniune cu ceilalți. Uneori trebuie să înțelegem că tăcerea este importantă așa cum pauzele sunt importante în muzică. Fără acestea, nu ne putem doza aerul și nu putem duce la bun sfârșit fraza muzicală sau partitura. Ba, mai mult, fără ele pierdem chiar și ritmul melodiei. Așa este și cu tăcerea. Simțurile noastre au nevoie de o pauză, atât pentru a se putea odihni ori pentru a lua un repaus de la vorbele fără conținut ale lumii acesteia, cât și pentru a menține ritmul vieții duhovnicești. În plus, dacă îngerii sunt fără de grai în fața măreției Tainei Răstignirii și a Învierii Mântuitorului, cu atât mai mult noi, care suntem destinatarii acestei opere de mântuire, trebuie să stăm tăcuți, așteptând primirea Trupului și Sângelui Său, care ne inundă trupul, dar și sufletul.
„Sărbătoarea Paștilor aduce cu sine de fiecare dată speranța că lumea în care trăim va fi una mai bună”
- Ce lecție a avut de învățat creștinătatea după moartea și Învierea Mântuitorului?
- Lecția pe care a învățat-o omenirea după moartea și Învierea Mântuitorului este lecția iubirii, pe care Însuși Hristos ne-a predat-o. Mântuitorul Hristos nu doar că a predicat-o verbal, ci s-a făcut pildă de iubire prin minunile pe care le-a săvârşit de-a lungul vieții sale pământești, prin toleranța pe care a manifestat-o față de toți oamenii care veneau la El indiferent de categoria lor socială și, în final, prin jertfa propriei persoane. Așadar, avându-L pe Acesta drept model, trebuie înțeles că doar prin iubire față de semeni și de Dumnezeu ne putem bucura la finalul vieții noastre de Împărăția promisă. Altă cale nu există.
- De peste 2000 de ani sărbătorim cu bucurie Învierea Domnului și de fiecare dată o simțim în mod unic. Ce aduce nou în viața fiecăruia dintre noi această zi?
- De fiecare dată simțim într-un mod unic această sărbătoare a Învierii Domnului, fiind învăluiți, desigur, de aceeași bucurie pe care au simțit-o în acele vremuri Apostolii, femeile mironosițe și Maica Domnului atunci când l-au văzut pe Mântuitorul înviat din morți. „Iisus Hristos este același ieri, și azi, și în veci” (Evrei 13, 8), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Venirea lui Hristos în lume a fost așteptată de patriarhii Vechiului Testament și, deși ea s-a petrecut acum 2000 de ani, este așteptată tot mereu de creștini, an de an, prin sărbătoarea Nașterii Domnului, iar cu aceeași nerăbdare este așteptată și Învierea Lui din morți, momentul culminant al istoriei mântuirii. Sărbătorile creștine cuprind într-însele nu doar aspirațiile spirituale ale generațiilor anterioare, ci și pe cele ale generațiilor viitoare, timpul liturgic unindu-se ca într-un prezent continuu. Prin urmare, momente ca Nașterea sau Învierea Mântuitorului sunt la fel de actuale, iar Hristos la fel de prezent în inimile noastre. Serbăm ceva vechi, dar ceva nou în același timp. Sărbătoarea Paștilor aduce cu sine de fiecare dată speranța că lumea în care trăim va fi una mai bună, mai tolerantă, punându-ne în inimă, totodată, și nădejdea că fiecare dintre noi putem învia din moartea păcatului odată cu Hristos.
„În fiecare din noi se află câte un Toma”
- Cum am putea ajuta un sceptic să creadă în Minunea Învierii, să-l aducem mai aproape de biserică?
- Primii care nu au crezut în Învierea Lui au fost apostolii și ucenicii Lui, deci cei de aproape ai Săi. Iar când dorul i-a cuprins, doi dintre ei s-au întrebat: „Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32). Și atunci au plecat la Ierusalim, unde erau ceilalți apostoli, și Hristos înviat li s-a arătat lor, zicându-le: „Pace vouă! (...) Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase, precum Mă vedeți pe Mine că am (Luca 24, 39)”. Atunci Toma, unul dintre cei care nu credea, pipăind și văzând rănile cuielor în palmele Lui, a căzut în genunchi și i-a cerut iertare, iar Mântuitorul i-a zis: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 29). Așadar, în fiecare din noi se află câte un Toma. Scepticul este prin definiție un căutător (de la grecescul skeptios). Hristos nu poate fi descoperit decât în măsura în care căutătorul își deschide inima și îl caută acolo. Hristos nu poate fi găsit în altă parte!
- De ce înlocuim formele de salut obișnuit cu „Hristos a înviat!” până la Înălțare?
- Salutul „Hristos a înviat!” este înlocuit cu formele obișnuite de la sărbătoarea Sfintelor Paști până la vecernia Înălțării Domnului. Este o mărturisire de credință a creștinului că Hristos a înviat cu adevărat sau, dacă vreți, o prescurtare a articolului „și a înviat a treia zi după Scripturi” din Simbolul de credință numit și Crezul. Deși nu este o întrebare, acest salut are și un răspuns, „Adevărat a înviat!”, care autentifică acest lucru. Sunt momente în care „Hristos a înviat!” este o formă de salut care unora le produce o stare de disconfort, pentru că le reamintește o realitate, un adevăr de la care aceștia fac abstracție. De altfel, la multe dintre popoarele occidentale și nordice, deși în mare parte secularizate, există saluturi creștine care se spun în tot timpul anului. De pildă, germanii și austriecii se salută cu „Grüß Gott”, care este o formă prescurtată a frazei „(es) grüße dich Gott”, adică „Dumnezeu să te salute!”. Chiar și salutul „Adio”, întâlnit la toate popoarele latine sub diverse forme, este o formă de încredințare a celui salutat în mâinile lui Dumnezeu (de la lat. ad = la, spre și Deus = Dumnezeu).