de Simona Lazăr
În ziua de 21 mai se prăznuiesc, în calendarul ortodox, doi sfinți importanți pentru „intrarea în legalitate”, pentru pasul uriaș pe care Europa avea să-l facă de la credințele păgâne la creștinism. Iar asta s-a întâmplat sub oblăduirea și din voința unui împărat roman, Constantin - care avea să capete supranumele de „cel Mare” - și al maicii sale, Împărăteasa Elena. În timpul împărăției lui Constantin, creștinismul capătă statutul de cult special. Pe de altă parte, o temă interesantă este aceasta a împărăteselor care intră în rândul sfintelor calendarului creștin. De aceea, alături de Sfânta Împărăteasă Elena, care este sărbătorită o dată cu fiul său, Constantin, ne vom opri în cele ce urmează și asupra altor șase împărătese cu dragoste de Dumnezeu.
A fost acceptată la Sinodul al III-lea şi al IV-lea ecumenic
A fost o mare apărătoare a credinței și, surprinzător, deși era femeie, prezența ei a fost acceptată atât la al III-lea Sinod ecumenic de la Efes (condus de Sfântul Chiril, în 431, în catedrala Sfintei Fecioare Maria din Efes), cât și la al IV-lea Sinod ecumenic, de la Calcedon (Halkidon), din anul 451. Este important acest din urmă reper pentru că, la 28 iulie 450, împăratul Teodosie al II-lea murise și în locul său fusese numită împărăteasă sora lui, Pulheria (Pulcheria). Alături de Marcian (soțul său), aceasta a fost primită de sfinții părinți în sinodul care avea să definească doctrina bisericească a celor două firi din persoana lui Iisus Hristos. Mărturisirea de credință este aceeași rostită și azi în Sfânta Biserică. „Învățăm și mărturisim cu toții pe Unul și același Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit în Dumnezeire și desăvârșit în umanitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat (...). Ca Dumnezeu, s-a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl, după Dumnezeire, iar ca om s-a născut în zilele cele de pe urmă pentru noi și pentru mântuirea noastră din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Unul și același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi (...), nu în două persoane, împărțit sau despărțit, ci Unul și același Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos”. Sfânta Împărăteasă Pulheria este sărbătorită la 17 februarie și la 10 septembrie.
Răbdătoarea împărăteasă a Bizanțului
Din familia Paleologilor, dinastie bizantină, ocrotitoare a creștinismului în Balcani și dincolo de ei, se trage Sfânta Ipomoni. Fiică și soție de împărat, Iponomi este cunoscută de istorici cu numele de Elena Dragastes Paleoghina. Tatăl său era împăratul slavilor/sârbilor, Constantin Dragastes. Prin căsătoria cu Manuil al II-lea Paleologul, avea să vină în orașul construit de Constantin cel Mare - Constantinopol / Bizanț (azi, Istanbul, în Turcia europeană). Numele său este reprezentativ pentru virtuțile sale. Ipomoni, înseamnă: răbdare. Născută în 1372, prințesa se trăgea dintr-un șir de creștini practicanți, între care putem numi azi și câțiva sfinți, precum Sfântul Ștefan Nemanja și Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir. A fost crescută în spiritul creștin-ortodox și și-a sprijinit soțul în tot ceea ce a făcut. Au avut împreună opt copii, dintre care șase băieți. Doi dintre ei au și urcat pe tron, după moartea lui Manuil al II-lea. Primul a fost Ioan al VIII-lea Paleologul, iar al doilea - Constantin al XI-lea, cel care avea să fie și ultimul împărat al Bizanțului. Dintre ceilalți băieți, trei s-au călugărit, așa cum ea însăși avea să se călugărească. Prințesă sârbă, împărăteasă bizantină și... monahie! Sfânta Ipomoni este sărbătorită în biserica ortodoxă de două ori. O dată la 13 martie (când a trecut la cele veșnice), a doua oară la 29 mai (ziua căderii Constantinopolului și a morții fiului său, Împăratul Constantin al XI-la Paleologul). Lumea est-europeană avea să se schimbe, după acest teribil eveniment.
Apărătoarea Sfântului Gheorghe
Fără îndoială, Dioclețian a fost unul dintre cei mai mari prigonitori ai noii religii întemeiate pentru mântuirea neamului omenesc. Către sfârșitul secolului al III-lea și începutul următorului, Împăratul Dioclețian ducea mai departe o politică prin care creștinii erau continuu persecutați, îndemnați să revină la zeii păgâni și, dacă se împotriveau, adesea erau executați. În vemea aceea, sfânta credință era împărtășită de un tânăr creștin, născut în Cappadocia, nimeni altul decât cel pe care avem să-l slăvim sub numele de Sfântul Gheorghe. În anul 303, atunci când Dioclețian începe lupta împotriva creștinilor, dărâmându-le lăcașurile de cult, arzându-le cărțile sfinte, Sfântul Gheorghe i se împotrivește. Fiind mult iubit de popor, acesta este întemnițat și supus mai multor chinuri: e lovit cu sulița, tras pe roată, îngropat în var... doar-doar va renunța la credința sa. Surprinzător pentru Dioclețian, cea care îi va lua apărarea Sfântului Gheorghe este nimeni alta decât soția sa, Împărăteasa Alexandra. Se pare că aceasta cunoscuse învățăturile creștine și se atașase bisericii întemeiate de Iisus Hristos. Reacția împăratului este următoarea: Alexandra să fie închisă și, apoi, cei doi să fie tăiați. Rugându-se lui Dumnezeu, împărăteasa moare liniștită, înainte de a fi ucisă la cererea propriului soț. Ea este, astfel, sărbătorită cu două zile înainte de Sfântul Gheorghe, pe 21 aprilie.
Împărăteasa icoanelor
Iconoclasmul a fost una dintre perioadele grele pentru creștinismul din Răsăritul Europei. Să ne amintim că vreme de două secole, până la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din anul 787, sfinți, teologi și ierahi, dar și oameni simpli sau capete încoronate, au disputat problema aceasta a icoanelor. Sunt sau nu ele bine primite în lăcașurile de cult, se poate sau nu închina la ele credinciosul de rând? Aici intră în atenția noastră viața Sfintei Împărătese Irina, soția împăratului bizantin Leon al IV-lea, zis Khazarul. Acesta a fost unul dintre cei mai pătimași persecutori ai cultului icoanelor în biserică. Împărăteasa nu era de acord cu poziția soțului său, dar nu i se putea împotrivi fățiș. Însă, în momentul în care Leon al IV-lea a murit, iar Irina a devenit regentă pentru fiul său, Constantin al VI-lea (care era minor), aceasta nu-și va precupeți eforturile pentru a readuce icoanele în biserică și în casele creștinilor. Mai mult decât atât, ea reușește să convoace - deși era femeie, iar lumea era condusă de bărbați - al VII-lea Sinod ecumenic, la Niceea, în Asia Mică. 350 de episcopi se întrunesc și condamnă ca erezie iconoclasmul. „Noi păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise. Între ele se află și zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi credinței în întruparea adevărată și nu închipuită a lui Dumnezeu Cuvântul” - spun hotărârile Sinodului. Prăznuită la 7 august, Sfânta Irina mai este numită și „Împărăteasa icoanelor”.
A purtat „jugul cel bun al lui Hristos”
Se zice că un prea cinstit dregător al Bizanțului, Constantin, rudă a împăratului din acea vreme, și soția sa, Ana, trăiau de multă vreme în cinstită unire, fără a avea însă copii. Erau sterpi, așa cum fuseseră multă vreme și Sfinții Părinți ai Fecioarei Maria, Ana și Ioachim. Dar, într-un târziu, ca și Ana cealaltă, cea despre care vorbim a prins rod și a născut o copilă, pe care au botezat-o Teofana. Fata a fost dusă la învățătură, uimindu-i pe preoți și pe savanți cu puterea ei de înțelegere. Era frumoasă și deșteaptă și nu e de mirare că însuși împăratul de atunci, Vasile Macedeon, „bazileul”, a cerut-o de soție pentru fiul său Leon. Leon era al doilea născut, dar murind fratele lui mai mare, Constantin, ca urmare a unei vrăjitorii a lui Santavarin (episcopul proclet al Evhaitei), avea să urce el pe tronul din Bizanț, iar soția lui să devină împărăteasă. Mai înainte, tot ca urmare a vrăjilor lui Santavarin, Leon și Teofana au fost priviți de împărat ca dușmani ai lui și trimiși în întunericul închisorii. În cele din urmă au fost eliberați, bazileul a murit, iar Leon a urcat pe tron. Mai apoi, a reușit să îl prindă pe Santavarin și să-l ucidă. Urmare însă a acestor încercări, Împărăteasa Teofana începuse a duce viață de pustnică. Purta haine aspre, din păr de capră, mânca pâine uscată și verdețuri, își împărțea bunurile celor nevoiași. În cele din urmă, s-a lepădat de toate cele lumești, a luat jugul bun al lui Hristos și a purtat pe umeri Crucea lui Hristos. A primit sărutarea lui Dumnezeu și a părăsit lumea pământească pentru cea cerească. Împăratul Leon a zidit o biserică în numele ei, pe care a închinat-o tuturor sfinților. Sfânta Teofana e sărbătorită în calendarul ortodox la 16 decembrie.
Doamna Preanobilă
Dacă, de obicei, atunci când se vorbește despre Sfinții Împărați Constantin și Elena, accentul se pune în special pe cel dintâi, astăzi ne-am propus să ne oprim cu deosebire asupra Împărătesei Elena. Istoricii creștinismul afirmă că sfânta s-ar fi numit, de fapt, Flavia Iulia Helena, fiind cunoscută în lumea latină după numele său de împărăteasă, Helena Augusta, iar mai târziu, în spațiul creștin, drept Sfânta Elena. S-a născut în orașul Drepanon, în Bythinia (azi în Turcia), oraș căruia la un moment dat fiul său avea să îi schimbe denumirea în Helenopolis, pentru a o onora. Se zice că încă din copilărie a îmbrățișat virtuțile creștine, chiar dacă trăia într-o lume în care zei păgâni reprezentau religia oficială. S-a căsătorit de tânără cu Constanțiu Chior, cu care, în anul 272, are un fiu: Constantin. Atunci când soțul său ajunge conducător al imperiului, alături de Galeriu, acesta o repudiază, pentru a face o altă căsătorie, mai profitabilă din punct de vedere politic. Elena nu disperă, își crește fiul ca pe un bun urmaș al tatălui său (la conducerea imperiului), ceea ce până la urmă avea să se și întâmple, în anul 306 d.Hr.. Deși nu era creștin, Constantin, aflat în conflict cu alți râvnitori la tron, avea să primească sprijinul lui Hristos - el vede mai întâi, pe cer, profilată o cruce strălucitoare, având deasupra inscripția „In hoc signo vinces” (n.r. - „În acest semn vei învinge”) și apoi, în vis, pe Iisus purtând o cruce în mână. Imprimând-o pe steagurile sale, învinge! Iar în anul 313, prin Edictul de la Milano, dă libertate deplină Bisericii creștine. În ceea ce o privește pe mama sa, Constantin o cheamă lângă el și îi conferă titlul de Nobilissima Femina - Doamna Preanobilă.
„Bolta Imperiului lui Constantin”
Mai zăbovim puțin asupra biografiei Sfintei Împărătese Elena, cea deopotrivă cu Apostolii (cum a mai fost numită). Trebuie să spunem că, în vreme ce fiul său, Sfântul Împărat Constantin, dădea înlesniri legislative creștinilor, mama se ocupa de opere de binefacere și de înzestrarea lăcașurilor de cult, care începuseră a se înălța. Ea merge în Palestina, unde începe demersuri pe care le-am numi azi: arheologice. Face săpături pentru a afla mormântul lui Iisus și crucea pe care acesta fusese răstignit. După multă trudă, râvna ei aduce prima reușită. La Bethleem, descoperă locul nașterii lui Iisus. La Ierusalim, mormântul Domnului. Era evlavioasă și mulțimea o urma pretutindeni și o numea „bolta Imperiului lui Constantin”. Și-a eliberat sclavele, i-a îmbrăcat pe cei goi, i-a hrănit pe cei flămânzi. Oriunde mergea, de la Dunăre în Asia, era, scrie istoricul Eusebiu din Cezareea, „înconjurată de strălucirea ce i-o aducea autoritatea împărătească” și, în același timp, scriu aghiografii greci, „virtutea milosteniei”, căci ea auzea prima oftatul celor neputincioși și plânsul orfanilor. Sfânta Împărăteasă Elena a murit la vârsta de 80 de ani, cu mâna odihnindu-se în mâna fiului său. Chipul său căpătase în acel moment o frumusețe și o bucurie îngerească nemaivăzută, semn că Mântuitorul era în sufletul ei. Istoricii spun că întreaga lume a plâns la moartea împărătesei. Trupul i-a fost dus mai întâi la Constantinopol și de acolo la Roma. Astăzi, tronul ei și o parte din sicriul în care a fost purtată prin Imperiu se află în Muzeul Vaticanului.
Sfânta Teodora - împărăteasa care a readus icoanele în biserică
Profilul acestei sfinte, prăznuite la 11 februarie, este unul mai puțin obișnuit. Deși soțul ei, Teophil, care a trăit în prima jumătate a secolului al IX-lea, era unul dintre împărații Bizanțului, acesta a fost cunoscut și sub numele de Iconoclastul, pentru că a luptat împotriva sfintelor icoane, cerând scoaterea lor din biserică. Teodora, împărăteasa, a ascuns icoanele de soțul său și a continuat să se roage la acestea, mărturisindu-și dreapta credință. În anul 849, când Teophil a murit, Împărăteasa Teodora a adunat un sobor de preoți și, împreună cu aceștia, a readus în bisericile din Bizanț icoanele ascunse și le-a repictat pe cele distruse. Apoi, alături de sfinții părinți, s-a rugat pentru sufletul soțului său decedat, în prima duminică a Postului cel Mare al Paștilor. La scurtă vreme, a trecut la cele veșnice, dar a lăsat în urmă Bizanțul „îndreptat” în ceea ce privește rugăciunile dinaintea sfinților din icoane și pe fiul său, Împăratul Mihail al II-lea, să păzească sfânta credință.